Am fost obişnuiţi să considerăm învingătorii nişte oameni fericiţi şi radioşi. „Priviţi chipul învingătorilor şi veţi putea observa lumina” este îndemnul multora dintre specialişti care încearcă să-i motiveze pe unii, dându-i exemplu pe alţii.
Recent, am avut prilejul de a asculta confesiunile unor oameni consideraţi învingători. A fost cu totul şi cu totul altceva decât m-am aşteptat. De ce? Vă las a descoperiţi, citind ceea ce urmează…

Un manager de succes: „Cândva, cineva, mi-a spus că am un destin de învingător. M-a încântat nespus acest lucru şi poate şi din acest motiv, n-am fost niciodată mulţumit de ceea ce am avut. Am dorit mult, am realizat multe, dar am obosit îngrozitor aşteptând să se împlinească tot ceea ce mi-am dorit. Aşteptarea grea şi îndelungată, m-a îmbătrânit înainte de vreme. Nu am împlinit nici 60 de ani, dar arăt de mai mult de 70, în plus, mi-am distrus sănătatea. Frica de eşec mi-a îmbolnăvit rinichii, furia înăbuşită mi-a afectat ficatul… sunt şi un mare hipertensiv. Profesional, am ajuns la nivelul pe care mi l-am dorit şi la recunoaşterea pe care o merităm. Cu ce preţ? Mi-am neglijat şi familia. Soţia îmi este doar o colegă de apartament, de care nu m-am despărţit ca să nu-mi stresez copiii. Din păcate, toţi membrii familiei mele mă confundă cu un cont bancar la care au acces permanent. Prieteni adevăraţi nu am, de vină sunt numai eu, pentru că prietenia este ceva care se întreţine, se cultivă, iar eu numai de asta nu am avut timp… Da, din punct de vedere profesional şi financiar sunt un învingător, dar abia acum realizez că nu este suficient pentru a mă considera un om fericit.”

O scriitoare: „A nu te mai putea bucura de propria-ţi victorie este îngrozitor! Mi-am dorit din tot sufletul să scriu, să public, iar lumea să citească cu interes şi plăcere tot ce am scris. Port cu mine tristeţea învingătorului care a aşteptat mult prea mult realizarea visului său. Am practicat retragerea plină de bun-simţ şi am greşit fundamental. În consecinţă, cărţile mele au stat „la sertar” ani de-a rândul. Mi-am petrecut tot timpul liber studiind şi scriind… refuzând orice fel de distracţie sau o altă modalitate de a-mi petrece puţinul timp liber. Eforturile nu mi-au fost apreciate. Scriitorul Valeriu Butulescu a spus mai demult „Durerea de azi, mâine va fi tristeţe”. Îmi tot repet asta şi mă iluzionez că durerea neîmplinirii se va estompa. Doar pentru familia mea sunt o învingătoare! Ei sunt mândri de mine că am scris, că am publicat, că mi-am lansat propriile idei… sunt singurii care s-au bucurat pentru mine. Chiar dacă am înfruntat anumite limite, pentru alţii de netrecut, întârzierile mari, aşteptările neîmplinite, au condus la incapacitatea de a mă bucura de tot ce am realizat în domeniul publicărilor. Sunt o învingătoare întârziată, obosită şi plictisită deoarece tot ce ar fi trebuit să vină, a venit mult prea târziu, fără a mă face fericită.”

O actriţă: „Învingătorii cred că sunt preferaţii societăţii. Reporterii se calcă în picioare, la propriu, pentru a obţine confesiuni din partea lor. De profesie sunt actriţă. Am fost frumoasă, am fost curtată, mi-am dorit să joc anumite roluri, dar n-am fost distribuită în rolurile pe care mi le-am dorit. Visam să joc Ana Karenina, dar am fost distribuită într-un rol secundar, pentru care am luat un premiu important. Au mai urmat şi alte premii, iar de atunci lumea mă consideră o veritabilă învingătoare. Toată viaţa mea a fost un rol secundar, pe primul loc a fost mereu altcineva sau altceva. Dificultăţile prin care am trecut m-au apropiat de spiritualitate. Am citit cam tot ce s-a scris despre Arsenie Boca şi m-am regăsit în ceea ce a spus „Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse”. Recunosc, acum, la mine în suflet este o beznă totală… în ciuda reflectoarelor care m-au luminat seara de seară, ani de-a rândul. Colegele necăsătorite de la teatru mă consideră o învingătoare şi pentru că am reuşit să-mi fac o familie… multe dintre ele nu au reuşit. În ciuda realizărilor profesionale pe care le-am avut, eu mă consider un personaj banal, obişnuit, măcinat de regrete şi de o tristeţe îngrozitoare.”

Am ascultat toate aceste confesiuni în timpul unei acţiuni de voluntariat desfăşurată la unul dintre spitalele din oraşul în care locuiesc. Confesiunile prezentate sunt ale unor pacienţi bolnavi, obosiţi şi incapabili de a se mai bucura de realizările lor. Niciunul dintre dânşii nu se consideră un învingător, deşi tot ce li se întâmplase până în momentul discuţiilor noastre, ar fi trebuit să le aducă destulă fericire.
Interlocutorilor mei, atât cei despre care am scris, dar şi celor despre care, încă, nu am scris (încercând să nu vă plictisesc cu exemplificări) le mulţumesc pentru onoarea de a-mi permite să cunosc şi acest aspect (mai puţin analizat) al vieţii de învingător.
„Am aşteptat prea mult”, „am obosit aşteptând”, „nu pot să mă mai bucur” sunt afirmaţiile-răspuns care m-au făcut să înţeleg perfect tristeţea unora dintre învingători, dar şi riscurile unor aşteptări îndelungate.
Datorită dânşilor, voi fi mult mai atentă cum îmi voi trăi viaţa şi vă sfătuiesc să procedaţi la fel. Preţul succesului poate fi mai mare decât am putea bănui…

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici