Grandomania este o convingere exagerată, iar cei care o manifestă sunt convinşi că sunt unici, speciali şi deosebit de importanţi.
Recent, mi s-a pus întrebarea „Când ideile de grandoare reflectă doar  lipsa de modestie şi când acestea sunt un semn al unei tulburări psihice?”
Dacă vă interesează răspunsul, vă invit să mă urmăriţi în continuare…

Persoana care nu se laudă, indiferent de prilej, dar şi de calităţile pe care le are, este o persoană modestă. Modestia nu este un semn de slabă stimă de sine, este un semn de inteligenţă, înţelepciune, dar şi de bun-simţ nativ.
Persoana care se laudă, manifestând doar o uşoară exagerare a stimei de sine, fără a-i trata necorespunzător pe cei care ascultă, poate fi considerată doar lipsită de modestie. De vină pot fi: influenţele anturajului, mediului familial, poziţia în ierarhia profesională şi/sau socială, uneori şi anumite caracteristici ale zodiei din care face parte. Nu detaliez pentru că aş fi foarte multe de menţionat şi nu intenţionez să vă plictisesc.
Se spune că acest prost obicei se poate corecta numai cu ajutorul unui psiholog răbdător şi priceput. Cazuri de reuşită s-au înregistrat şi în cuplurile în care unul dintre parteneri, reuşeşte să-l schimbe în bine pe celălalt, bazându-se nu pe dragoste, ci pe compatibilitatea celor doi.
Persoana care exagerează în mod repetat cu laudele, care prezintă idei delirante legate de aptitudinile şi realizările sale, poate avea o tulburare psihică.
Pentru a mă face mai repede înţeleasă, voi prezenta în mod simplificat: felul în care se poartă, felul în care interacţionează cu ceilalţi, dar şi felul în care se poate convieţui, paşnic, cu un grandoman.
Specialiştii sunt de părere că grandomania apare îndeosebi în tulburările de personalitate. Se consideră că ar masca probleme grave legate de stimă de sine, motiv pentru care, grandomanii, îşi construiesc o imagine de om puternic, potent din toate punctele de vedere, foarte inteligent, descurcăreţ şi talentat. Cine îndrăzneşte să susţină că nu ar fi aşa, devine brusc (indiferent cine ar fi)  indezirabil, prost, fraier, incapabil.

Dacă este vorba de o tulburare de personalitate histrionică, celui afectat îi va plăcea să fie, în permanenţă, în centrul atenţiei. Se va comporta în funcţie de cerinţele audienţei, fie seducător, fie dramatic, considerându-se în orice împrejurare, plăcut şi agreat. Adoră să manipuleze, însă nu o face  inconştient, ştie foarte bine ce se poate obţine în acest fel.

Dacă tulburarea este de tip antisocial, grandomania se manifestă la nivelul regulilor şi legilor, în sensul că va considera că toate au fost făcute  pentru a fi încălcate.

Dacă tulburarea este de tip narcisist (nb. Narcis este un personaj al mitologiei greceşti, care s-a îndrăgostit de propria imagine), grandomania se manifestă printr-un sentiment exacerbat de grandoare, legat de propria persoană.

Felul în care se poartă cei cu idei delirante de grandoare, este greu de îndurat de către toţi cei nevoiţi să le fie în preajmă, deoarece:
– se consideră peste nivelul tuturor şi sunt absolut convinşi că au aptitudini remarcabile;
– în episoadele de mânie sunt capabili de orice;
– sunt convinşi că sunt deosebit de virili, sexul devenind nu numai o preocupare, dar şi  activitatea preferată;
– nu mai au niciun sentiment de ruşine, de jenă sau de vină;
– vorbesc exagerat de mult, gesticulează teatral, sunt zgomotoşi şi nu-i suporta pe cei care îndrăznesc să-i întrerupă sau să le spună altceva, legat se subiectul  abordat de ei;
– religia, indiferent de apartenenţă religioasă, este o obişnuită temă de discuţie; fac tot felul de analize (departe de orice logică de bun-simţ), fac „profeţii” şi sunt convinşi că fac parte dintre cei aleşi de Divinitate… pentru binele umanităţii;
– vorbesc despre celebrităţi (pe care nu le-au întâlnit niciodată) ca şi cum le-ar fi prieteni foarte apropiaţi;
– uneori pot pierde contactul cu realitatea şi pot avea  halucinaţii.

Felul în care interacţionează cu ceilalţi oameni este diferit de la caz la caz. Depinde în mare măsură de felul în care se simt trataţi. Când nu sunt lăudaţi şi adulaţi se simt jigniţi. Respingerea şi/sau ignorarea din partea celorlalţi poate avea un efect devastator, aruncându-i într-o criză de furie, sau de depresie. Pot deveni atât de jignitori, de manipulatori încât felul lor de manifestare poate îngrozi pe oricine. În cazul schizofreniei şi tulburării bipolare, grandomania apare în momentul când pierd contactul cu realitatea. Iluziile de grandoare se pot manifesta euforic, printr-un râs prostesc şi printr-o vorbire rapidă, fără sens, fără logică, greu de urmărit şi/sau de înţeles.

Felul în care se poate convieţui, paşnic, cu o persoană grandomană este greu de pus în practică, pentru că permanent exista tendinţa de a o trezi la realitate, de a o aduce cu picioarele pe pământ, ceea ce nu este deloc indicat pentru persoanele fără o instruire în acest sens. De evitat ar fi certurile şi contrazicerile pentru că orice aţi argumenta, nu ascultă. Nu promiteţi nimic, nu încurajaţi aşteptările şi nici planurile nerealiste. Chiar dacă nu-i mai iubiţi, nu o declaraţi. Vorbiţi frumos, calm, oricât de tare v-ar enerva şi îndepărtaţi-vă imediat când situaţia devine tensionată. Vă asigur că va fi mult mai bine aşa, pentru ambele părţi.

În concluzie, grandomania este deranjanta numai atunci când sunt depăşite anumite limite. Diferenţa poate fi dată de nivelul de exagerare, despre care v-am explicat un minim de aspecte pe care l-am considerat necesar spre informare şi conştientizare.

Ce şi cât puteţi suporta legat de grandomanie, puteţi stabili doar dumneavoastră, însă nu trebuie pierdut din vedere că ceva în mintea unui grandoman nu este tocmai ok, iar la un moment dat, aţi putea fi în periocol.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici