Promisiuni amăgitoare

În zilele noastre, promisiunile sunt mai la modă decât hainele. Nu prea contează dacă sunt amăgitoare sau nu, însă pot iniţia relaţii ce nu pot începe altfel.
Aţi spus vreodată cuvântul promit şi nu v-aţi ţinut de promisiune? V-aţi gândit vreodată ce poate aduce o promisiune amăgitoare în sufletul celui care a primit-o? Cele două întrebări sunt genul, unanim recunoscut, ca fiind „de bază” pentru a declanşa un dialog pe această temă.
Niciodată nu m-am gândit că voi participa la o astfel de discuţie, noaptea, într-o gară deloc modernizata, aşteptând un tren care nu mai venea… Eram doar câţiva călători. Stăteam înghesuiţi pe două bănci vechi şi scorojite, înconjuraţi de o mulţime de bagaje. Lumina slabă de pe peron dădea iluzia unei intimităţi ciudate, făcându-ne să ne simţim, cumva, izolaţi de toate relele lumii. Răcoarea nopţii şi aşteptarea prelungită păreau să ne fi deschis pofta de vorbă, dar nimeni nu scoatea un sunet. La un moment dat, cineva l-a citat pe Tudor Arghezi „Nefericirea oamenilor vine din uşurinţa cu care se lasă păcăliţi”. După un „Bravo, dom’le!” au urmat comentariile. Ceea ce a urmat, a fost de-a dreptul extraordinar! Fiecare dintre noi a început să povestească…

„Încerc să-mi învăţ copilul importanţa respectării oricărei promisiuni. O fac de mai mult timp, însă tot ce l-am învăţat până acum, s-a „lipit ca apa de gâscă”. Uneori mă gândesc că e ceva genetic… Nici taică-su nu şi-a respectat promisiunile, nici faţă de mine, nici faţă de copil. Ne-a părăsit pentru o altă femeie dintr-o altă ţară. Ca să pot lucra suplimentar, în vacanţe, îl duc la bunici. Sper că dânşii vor reuşi ceea ce nu am reuşit eu. Mi-au promis solemn şi sunt sigură că nu este o promisiune amăgitoare.”

„După terminarea facultăţii, am pornit în lume foarte încrezător. Credeam tot ce mi se promitea, mai ales pe piaţa muncii. La teste, la interviuri, m-am descurcat bine, chiar am făcut o bună impresie, dar nimeni nu m-a angajat. „Vă căutăm noi”, „vă sunăm negreşit”, „sunteţi ceea ce căutăm” etc., n-au fost decât promisiuni înşelătoare pe care le-am auzit de zeci de ori. Sunt foarte dezamăgit pentru că am muncit foarte mult, iar de învăţat, am învăţat foarte bine. Simt că promisiunile înşelătoare m-au afectat profund, din toate punctele de vedere.”

„Deşi am fost crescut într-o familie respectabilă şi am primit o educaţie aleasă, n-am prea înţeles importanţa respectării unei promisiuni. Singurul care mă „sancţiona” la acest capitol a fost bunicul meu. Îmi spunea mereu: „promisiunea înşelătoare este mai gravă decât minciuna şi, într-o bună zi, vei plăti pentru asta”. A avut mare dreptate. Am plătit atât pe plan afectiv cât şi în afaceri. Soţiei îi spuneam (în fiecare zi) „va fi bine”, dar mă afundam în datorii. Când a aflat că tot ce-i promisesem nu era decât o amăgire, m-a părăsit. Faţă de partenerii de afaceri, promisiunile au funcţionat asemeni unui mecanism de iniţiere a tot ce îmi doream. Sunt talentat la aşa ceva şi a funcţionat. Cu timpul, s-au prins de păcăleală şi au început să se îndepărteze de mine. Recunosc, am spus de multe ori „promit” şi nu m-am ţinut de promisiune. Nu m-am gândit deloc la ce produce asta în sufletul lor, pentru că de contat, contam doar eu. Acum sunt sărac, gândesc altfel, dar cred că nu se mai poate face nimic.”

„La mine promisiunile amăgitoare au funcţionat precum un mecanism de acroşare. Nici prin cap nu mi-a trecut că există alte intenţii decât cele afişate. Eram încântată că prezint interes pentru cineva care şi-a dovedit potenţialul. Odată relaţia stabilită, promisiunile s-au retras, însoţite de comentarii precum „nu am timp”, „nu am bani”, „sunt foarte ocupat”. Mecanismul de acroşare s-a transformat în mecanism de manipulare. Mi s-a inoculat ideea că nu mă pot descurca de una singură şi pentru „favorul” de a nu mă abandona, m-a pus serios la muncă, fără să mă plătească. Când n-am mai rezistat, am plecat… doar cu hainele de pe mine. Acum plec în străinătate să fac ceva bani, prin muncă cinstită, apoi mă voi întoarce şi-mi voi cumpăra o căsuţă, numai a mea.”

„Când am acceptat să fac o nouă operaţie, mi s-a promis că toate problemele mele medicale se vor rezolva. Eu tot întrebam despre riscuri, însă domnul doctor se făcea că nu mă aude. Făcea doar promisiuni. Presentimentele mele s-au adeverit. Ceva neaşteptat s-a întâmplat, operaţia nu a reuşit, iar în loc de mai bine, eu sunt din ce în ce mai rău. Acum merg la control, a cincea oară în anul ăsta. Îmi este groază de noile investigaţii. Mi-am ţinut întotdeauna promisiunile, de ce mi s-o fi întâmplat nenorocirea asta tocmai mie?”

Când trenul a sosit în gară, niciunul dintre noi nu s-a bucurat. Ar mai fi fost atâtea de spus!!! Nu mai era timp, nici măcar să ne prezentăm. Într-o linişte nefirească, fiecare dintre noi şi-a luat bagajul şi a plecat, întristat, la vagonul său. Ne-am privit lung, conştientizând că ne vedem pentru prima şi ultima oară.
Am fost foarte impresionată de tot ce am auzit şi de atunci, mă tot chinui să aştern povestioarele pe hârtie. Vă asigur că nu mi-a fost deloc uşor. Amăgirile sunt greu de descris în cuvinte, dar eu am simţit că… trebuie.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici