Într-o societate în care, din ce în ce mai mulţi oameni, au curajul să-şi ceară drepturile (dar de dat nu prea le dă nimeni), dreptul la puţină bucurie poate părea utopic. Cui trebuie cerut, cine-l legiferează?

Cu toţii am observat că piaţa muncii a devenit foarte exigenta. Indiferent de domeniu, totul trebuie făcut rapid şi cât mai productiv cu putinţă. Pentru a duce o viaţă decentă, oamenii cinstiţi muncesc pe rupte, zi lumină, acordând din ce în ce mai puţin timp pentru sine, dar şi pentru micile plăceri ale vieţii. Cine mai are timp să ne facă bucurii? Eu zic că numai cei care ne iubesc, necondiţionat…

„Trăgând prea mult, rupi funia” se spune din bătrâni şi a trebuit să mi se reamintească tocmai de cineva care nu mă aşteptam să-i pese de mine. M-am bucurat şi cred că a fost pentru prima dată în viaţa mea când o observaţie, făcută direct însă bine intenţionat, mi-a adus bucurie. Avertismentul a fost binevenit, m-a făcut să fiu mai atentă la propria-mi sănătate, la felul în care îmi dozez eforturile, dar şi la recomandările pe care le voi face celor care îmi vor mai cere părerea.

Dreptul la puţină bucurie este subiectul propus de către o persoană care m-a abordat recent, ajunsă la disperare datorită numeroaselor necazuri cu care a trebuit să se confrunte. S-o ascultăm…

„– Despre mine se poate spune că sunt o persoană care a suferit mult, din toate punctele de vedere. Ani de-a rândul, am scăpat de una şi am dat de alta. Am căutat explicaţii, am citit, m-am informat, am discutat cu persoane specializate. Un parapsiholog mi-a explicat că există posibilitatea ca toate necazurile să se fi datorat acţiunilor mele din vieţile anterioare, greşelilor sau fărădelegilor mele de atunci. Posibil, omul era specialist în domeniul său, dar nu sunt sută la sută convins că eu aş fi fost atât de ticălos. Sunt un om obişnuit, nici un sfânt între sfinţi, dar nici un mare păcătos! Să n-am eu dreptul la puţină bucurie???

Victor Hugo a spus cândva „Cea mai mare bucurie a vieţii este să fii convins că eşti iubit”. Nici măcar de asta nu sunt convins, deşi am iubit cu tot sufletul. Ce ziceţi, putem vorbi despre dreptul la puţină bucurie sau este o nouă iluzie de-a mea pe care v-a trebui s-o depăşesc?”

„– Eu cred că dreptul la bucurie îl avem cu toţii, indiferent de calităţile şi defectele pe care le avem. Spre deosebire de drepturile cu care suntem obişnuiţi, acesta este unul diferit. Nu trebuie certificat printr-o lege publicată în Monitorul oficial şi nu trebuie să ne milogim de cineva să ni-l dea. Consider că anumite bucurii ni le putem face şi singuri, oferindu-ne ceea ce ne mulţumeşte sau ne încântă.

Am cunoscut pe cineva care-şi dorea foarte mult să viziteze Muzeul Satului din Bucureşti şi să poarte, în zilele fierbinţi de vară, o ie tradiţională, neapărat primită cadou. O chinuia atât de rău această dorinţă, încât apăruse riscul să se transforme în obsesie. Gândea că nu are dreptul a o astfel de bucurie, considerându-se şi pedepsită  pentru o vină imaginară. Am reuşit s-o conving să plece într-o excursie la locul mult visat, de unde şi-a cumpărat tot ce-şi dorea. Abia atunci a înţeles că micile bucurii ni le putem face singuri, iar satisfacţia de după acea zi, a  depăşit orice aşteptări.

L-aţi citat pe Victor Hugo spunând „Cea mai mare bucurie a vieţii este să fii convins că eşti iubit”. Asta înseamnă că sunteţi de aceeaşi părere, dar  nu aţi fost convins că se poate. De câte ori v-aţi manifestat clar, prin gesturi, implicare sau cuvinte frumoase, afecţiunea pentru cineva? De obicei, genul acesta de manifestări nu rămân fără un răspuns! Cum vreţi să vă convingeţi? Lăsaţi frământările inutile şi scenariile, acţionaţi în acest sens şi vedeţi dacă găsiţi puţină bucurie (sau nu) în a fi iubit de cine vă doriţi. Important este să nu vă pierdeţi timpul cu cineva care nu este dispus să şi-l petreacă cu dumneavoastră…”

„– Îmi spuneţi asta pentru că mă consideraţi un om slab?” m-a întrebat şoptit,  ocolindu-mi privirea.

„– În nici un caz, eu cred că sunteţi un om puternic, altfel nu aţi fi reuşit să treceţi, cu succes, prin atâtea încercări. Rolul meu nu este doar de a vă asculta, nici de a vă linişti cu câteva complimente… bine plasate. Încerc să vă conving că puteţi obţine de unul singur tot ceea ce vă doriţi. Tatăl meu avea o vorbă „Muncitorul slab da vina pe sculele sale” şi mi-o amintea ori de câte ori mă plângeam că nu am reuşit câte ceva. Dumneavoastră nu aţi dat vina pe nimeni şi asta mi-a plăcut. Prelucraţi în minte ideea preluată de la proverbul preferat al tatălui meu şi reţineţi, că bucuria mai întâi se simte, apoi se vede. Altfel cum ar mai putea trăi cei mult mai încercaţi decât aţi fost dumneavoastră?”

Comparaţia cu cei care ar fi putut suferi mai mult decât dânsul, l-a încântat. A plecat cu o figură mai senină decât a venit. Sper că îl va încânta şi mai mult când va vedea că am scris despre dreptul la puţină bucurie, drept pe care am încercat să-l conving că nu este în regulă să-l ceară de la nimeni.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici