Nu domeniul culinar va constitui obiectul de referinţă pentru rândurile acestea, ci… sărbătorile de iarnă. Să nu vă surprindă faptul că voi vorbi despre Crăciun, acum, când abia a inceput toamna, deoarece mesajul ascuns în secvenţa pe care voi relata este atât de derutant încât te întrebi dacă şi o nevinovată cratiţă arată altceva decât satisfacerea nevoilor primare.
Ne-am obişnuit să ne asimilăm multă vreme în preajma părinţilor noştri, dependenţi, când suntem mici, independenţi aparent când suntem mari. Atunci ne întoarcem spre ei în alt fel, ni-i descoperim tineri ca noi, cu aceleaşi idealuri, chiar dacă vedem că uneori mimează doar pentru a ne fi pe plac. Îi iubim pentru că ne sunt părinţi. Văd mereu la mama mea câtă îndârjire are pentru a-şi înalţa gândul acolo unde se află şi al meu, deşi anii îi atârnă greu. Când nu o poate face, tace. Simt atunci că tăcerea ei e una divină, numai o mamă o poate avea, nedorind să-şi supere fiica cu o vorbă rostită aiurea. Se scuză şi mereu mulţumeşte că am văzut-o, că i-am zis ceva, că am deschis uşa, o uşă a dragostei suficient de mare încât să poată ocroti prin ea copiii ajunşi maturi acum şi, pentru ea, împliniţi. O fac să sufere marile absenţe din viaţa ei şi reproşurile, dar le uită, fericită că m-a auzit. Bucuria este a mea, deşi îmi dau seama că viaţa putea fi şi altfel, cum îmi exemplifică destinul celor apropiaţi.
În unele situaţii mai puţin binevoitoare rolul mamei este substituit de sora cea mare, de fratele cel mare – de unde şi vorba românească, cam neputincioasă, totuşi: “ea (el) ne-a fost şi mamă şi tată!”. Prietena mea joacă de foarte mulţi ani rolul acesta, mama plecând foarte devreme din viaţa ei, a fratelui şi a surorii mici. A căpătat foarte greu cadenţa vorbelor părinteşti, dar a căpătat-o. Când ne aduceam aminte de copilărie, de bucuria Crăciunului, avea mereu ochii în lacrimi.
Odată mi-a povestit că venită de la studii, într-o iarnă, s-a străduit să reitereze atmosfera casei lor, când toţi erau acolo. Nu-şi putea lipsi fraţii de tradiţionalele sarmale, aşa că a trudit din greu, după o reţetă a vecinei, căreia îi este recunoscătoare pentru că a fost lângă ei în acei ani, uitând să adauge orezul în compoziţie. Şi când sarmalele disciplinate, perfect împăturite erau de pus pe foc, vecina a întrebat-o despre… orez. Uitase acest ingredient, probabil din teama ca nu cumva ceva să nu fie perfect. A început să plângă şi o clipă s-a revoltat! Exact secunda în care gospodina de alături, care le alina suferinţa şi cu vorbe înţelepte, să reia munca fetei mari şi să refacă traseul pregătirii bucatelor de Crăciun. O oră a fost suficientă pentru ca bucătăria să miroasă a sarmale, la fel ca şi atunci când mama le făcea, mândră că fetele şi băiatul i se joacă prin preajmă, dar, cu siguranţă, niciodată bântuită de gândul că nu va pregăti aceleaşi sarmale şi nepoţilor!
Amintirile prietenei mele sunt mereu vii, le povesteşte cu discreţie, dar nu oricui, înţelegând din aceasta că mărturisirile se duc acolo unde simte că există credinţă şi putere de a fi închise într-o poveste.

Ana Koman – Editor online