In memoriam – Elena Botez
(29 noiembrie 1937 – 9 mai 2003)
Maestru Extrasenzorial – Categorie Internationala

Experienta va continua pana la trecerea in alta dimensiune…

“Pot spune cu mana pe inima ca paranormalul mi-a schimbat viata. Este o experienta fantastica, aproape incredibila, pe cat de dramatica, pe atat de nascatoare de viata si iubire. O experienta care va continua pana la trecerea mea in cealalta dimensiune…

Despre cum am ajuns sa fiu ceea ce sunt si cum am dobandit toate aceste capacitati de care se mira toti cei care imi trec pragul casei ar fi multe de povestit. Poate ca ar fi mai bine, pentru inceput, sa va povestesc ceva din “culisele” acestei experiente. Era pe vremea cand cristalele ma fascinau, cand aflasem ca, cu ajutorul lor, poti patrunde dincolo de marginile vizibilului.
Afland despre realitatea cristalelor rotunde, mi-am spus: “Doamne, ce bine ar fi daca as avea si eu un asemenea cristal!” Am cautat peste tot, chiar si in Bucuresti. Degeaba. N-am gasit nicaieri. Cam dupa patru zile, suna cineva la usa. Era o femeie.
- Doamna Elena! Eu am mai fost la dumneavoastra si m-ati ajutat. Insa acum am o alta problema: am acasa un cristal. Il am de multi ani. Pana acum nu s-a intamplat nimic, dar parca nu mai vrea sa stea locului: cade cand nu te astepti, a spart o ceasca, i-a cazut sotului peste picior… Face numai belele. Nu vreti sa-l luati dumneavoastra?
“Doamne, mi-ai trimis ce-am vrut!” am multumit in gand, si-am acceptat cristalul. Nu stiam ce va urma…
Stiam ca nu este bine ca un om sa-si cunoasca viata pana la sfarsit. Normal, un om ar trebui sa stie ce va urma, in viitor, doar timp de un an. N-am tinut cont de asta. Si avand eu acest cristal, am reusit sa intru in el. Nu este ceva foarte greu. E ceva ce se petrece instantaneu; nu exista durata si nici distanta. Ma gandesc sa intru in cristal, ma concentrez, iar in secunda urmatoare SUNT in cristal. In perceptia mea, interiorul cristalului este o camera inalta, ovoida, cu podeaua dintr-un material plastic elastic verde inchis, cu pereti verzi oarecum transparenti. In fata mea este un ecran verde inchis. Daca spun: “vreau sa stiu viata lui Alex!”, pe acel ecran apare toata viata lui in cateva minute. Poate ati mai auzit cum oamenii care au trecut prin experiente dramatice povestesc despre senzatia ca “le-a trecut viata prin fata ochilor” in cateva fractiuni de secunda. Cam asa ceva se intampla si in interiorul cristalului. Daca zic: “Arata-mi, te rog,cristalule, ora si ziua mortii lui, mi-o arata”. Dar este cumplit pentru un om sa-si cunoasca data mortii… Insa… Eram foarte incantata ca, pentru mine, oamenii n-au secrete. Este si o betie asta: daca nu te opresti la timp, ti se pare ca esti stapanul oamenilor…
Dar nu este adevarat. Esti servitorul lor. Eu sunt aici ca sa-i ajut si sa-i servesc. Numai Dumnezeu este stapanul tuturor. Revin. Dupa un timp, cei carora le spusesem ce va urma sa se intample, si pe care ii uimisem pana la incantare, veneau la mine foarte plouati.
“Doamna, imi spuneau, mi se intampla ceva: de cand stiu ce mi se va intampla… nu mai am dragoste de viata. Nu mai rad, nu mai cant, nu mai indraznesc sa fac nimic, nu mai am placere de nimic…” Mi-au spus asta foarte multi. Ceva nu e in regula. Legile nescrise n-au gresit cand au spus ca nu trebuie sa explorezi pana la sfarsit viata unui om.
Dar nu a fost de-ajuns. Trebuia sa invat lectia pe spinarea mea.

Intr-o noapte, pe la ora doua, mi-am zis: “Spun tuturor despre viitor, dar la mine nu ma gandesc. Ia sa vad ce-o fi si cu mine!” Ma concentrez si incep procedura de “vizualizare”. Am vazut un carusel de boli, de distrugeri si de lucruri negative, cat incape. Si nu doar atat. La un moment dat, trece un cortegiu funerar. Ma uit si ma ingrozesc: inconjurata de flori – singura mea fata, nascuta intre opt baieti. Era “perla coroanei” pentru mine, cea care ma facea sa ma consider cea mai bogata femeie din lume pentru faptul ca am nascut noua copii. Era o fata deosebita, extrem de inteligenta. Fata mea moarta… Si la scurt timp dupa ea, un alt cortegiu funerar, cu un sicriu de lemn. “Este unul dintre baietii mei, m-am trezit spunand; dar care?” Si ca si cum n-ar fi fost de-ajuns, pe ecran a aparut si data mortii mele. Am intors brusc capul, dar tot am apucat sa vad ultima cifra… Duc povara curiozitatii impinsa la extrem. Iar curiozitatea se plateste. Ce ma mai linisteste este ca paranormalul m-a invatat sa nu ma mai tem de moarte. Moartea nu este decat o trecere intr-o alta dimensiune. Fata mea a facut un cancer, a fost operata si, la 35 de ani, dupa chinuri groaznice, a murit. Dupa ce am inmormantat singura noastra fata, mi-am adus aminte de ceea ce vazusem in glob. Mai urma cineva. In acea noapte, mi-am strans baietii si le-am spus:
- Copii, am vazut moartea Mihaelei in glob, dar am mai vazut si ca unul dintre voi o va urma la scurt timp.
N-am putut sa spun care dintre ei. In schimb, i-am sfatuit:
- Tu – nu te mai urca la volan; tu – nu mai face cascadorii; tu – nu te mai duce la concursuri de inot. Aveti grija de voi luna asta.
Dupa trei saptamani, intr-o dupa-amiaza, colegii baiatului meu cel mai mare, de 37 de ani, mi-au batut la usa:
“Doamna, baiatul dumeavoastra a murit intr-un accident de masina, acum douazeci de minute.” Un TIR intrase in masina in care se afla, pe locul de langa sofer. Murise pe loc. Dupa ce l-am inmormantat, am venit acasa, am luat globul si am izbucnit:
- Blestematule ! Din cauza ta mi s-au intamplat toate astea…
Si l-am azvarlit pe fereastra. Dupa zece minute, m-am pomenit cu globul la usa. Mi-l adusese un copil.
- Tanti, a zis mama ca-i al dumneavoastra.
De atunci, am incercat de mai multe ori sa-l instrainez, dar de fiecare data, pe unde a nimerit, a facut prapad. Toti mi l-au adus inapoi. Nu vrea sa stea nicaieri, decat la mine. Nu ma paraseste. Dar nici nu ma mai iubeste. Nu ma mai lasa sa intru in el. Sau poate ca, odata intrata in el, nu mi-ar mai da drumul… Si daca vreti sa va convingeti de cele ce ati citit, precum si de ce va urma, nu trebuie decat sa ma contactati.

Despre cum am ajuns sa fiu ceea ce sunt si cum am dobandit toate aceste capacitati de care se mira toti cei care-mi trec pragul casei ar fi multe de spus. Poate ca ar fi bine, totusi, sa va dezvalui cate ceva din culisele existentei mele…

La unul dintre cursurile pe care le-am urmat – era un curs de bioenergie care se desfasura la Chisinau -, pe langa explicatiile teoretice si aplicatiile practice, ni s-au prezentat si niste materiale inregistrate pe casete video. Printre altele, ni s-a prezentat si un film care demonstra foarte clar puterea spiritului, a sufletului asupra materiei. Caseta pe care am vizionat-o fusese inregistrata in Bombay, India, intr-o intersectie care era monitorizata 24 de ore din 24. La un moment dat, in cadru apare o tanara indianca, imbracata traditional, avand o statura asemanatoare cu cea a unei fetite cam de 13 ani de pe la noi. Femeia tinea de manuta un copil care avea aproximativ trei ani. Astepta sa treaca strada. Brusc, micutul se desprinde de langa mama si intra in trafic. Trece de prima banda, trece de a doua… Din sens opus apare un camion urias; se aud rotile scrasnind, dar copilul era deja sub ele. Mama alearga ingrozita spre camion si, aici se produce miracolul, punand mana stanga pe bara… ridica masina! Un camion care avea o greutate de cel putin doua tone! Cauciucurile erau cat femeia de inalte! Probabil, sub imperiul groazei si al durerii materne, i s-au inmiit puterile, altfel nu se explica cum o femeie atat de fragila ar fi reusit o asemenea performanta. A ridicat masina cam treizeci de centimetri, iar acest lucru a fost suficient pentru a le permite celor care se stransesera acolo sa-l extraga pe micut de sub camion. Din fericire, copilul a scapat teafar, nimerind chiar intre roti. Am revazut aceasta caseta luata din arhiva Politiei din Bombay cam de 20 de ori, si tot de atatea ori m-am minunat… Iata ce forte poate declansa mentalul… Probabil, de aceea se spune ca nebunii, posedatii, nu pot fi stapaniti decat de cateva persoane. Frica, dar si dragostea, declanseaza forte nebanuite in structura omului…

Tot in cadrul cursului, dar de data aceasta vorbindu-se despre vraji si farmece, la un moment dat ni s-a aratat cum se fac farmece asupra papusilor de ceara. Papusa asupra careia se aplicau procedurile respective trebuia botezata cu numele individului pe care il reprezenta, trebuia imbracata asemanator sau se impunea sa poarte asupra ei insemnele individului. Toate acestea urmau sa alcatuiasca amprenta biologica a celui caruia trebuia sa se efectueze, de la distanta, experimentul respectiv. In timpul expunerii, eu – fiind, totusi, un om cu picioarele pe pamant – m-am ridicat si am spus:
- Nu va suparati, dar nu ma veti putea face sa cred ca, actionand asupra unei papusi de ceara, persoana vizata, aflata la 2.000 de km, va avea o durere de cap!
Profesoara s-a uitat la mine si mi-a zis:
- Doamna aveti curajul sa va supuneti unei experiente?
Ambitia m-a facut sa accept
- Da! Sigur! Experienta urma sa se desfasoare chiar acolo, in sala de cursuri. Toti s-au masat in fata, spre primele randuri, iar eu am ramas izolata, undeva in spate. Dupa cateva minute, cineva a venit la mine si mi-a spus:
- Dati-ne cateva fire de par si ceva de imbracaminte. Un lucru de-al dumneavoastra.
Cu o forfecuta, mi-am taiat un smoculet de par si i-am dat o batista.
Dupa zece minute, timp in care cei din fata au facut diverse incantatii si alte chestii pe seama carora eu ma amuzam teribil, zicandu-mi ca orice-ar face ei, tot degeaba (plus ca ma intrebam – ce-oi cauta eu aici?), deodata, am avut impresia ca cineva s-a apropiat de mine si mi-a palit una cu un par. Izbitura a fost efectiva, atingandu-mi capul si umarul drept. Ca sa nu mai spun ca, din cauza socului, mi-a sarit caciula din cap! Furioasa, m-am ridicat si am strigat:
- Cine indrazneste sa-mi faca asa ceva?
Dar langa mine nu era nimeni… Absolut nimeni. Simteam in cerfa o usturime cumplita. Am pus mana acolo si… am constatat ca-mi lipseste par! Si nu putin – cam cat o moneda. Din cauza usturimii mi-au dat lacrimile.
Veniti aici, doamna! M-a chemat profesoara.
Cand am ajuns langa ei, mi-au dat o oglinda. M-am uitat si, intr-adevar, se vedea o mica portiune care ramasese golasa. Apoi mi-au aratat papusa. Exact in locul din care imi lipsea par acum, papusei ii fusese aplicate firele preluate initial de la mine, dupa care ii fusesera smulse. Ca si mine, papusa prezenta un mic semn pe ceafa. Am avut un sentiment cumplit de panica. Nu se poate, nu mi se intampla mie toate astea, mi-am zis. Dar…
- Ei, acum credeti, doamna?
Dar de trecut, ca si de anumite convingeri ale mele, eram prea mult legata, asa ca n-am putut sa recunosc cinstit, negustoreste, ca ce mi se intamplase fusese real.
- Nu stiu ce sa spun… Cred ca am fost lovita, dar nu sunt sigura…
- Bine. Daca nu stiti ce sa spuneti, mergeti inapoi, la locul dumneavoastra.
In drum spre locul meu am incercat sa ma pastrez cat mai lucida.
Aveam sentimentul ca particip la o sedinta de hipnoza si ca trebuie sa ies din transa. Se stie ce efecte poate avea sugestia in asemenea cazuri. Nici macar n-am apucat sa ajung bine in fundul clasei, ca m-a fulgerat o durere cumplita in umarul drept. Mi-am dat haina jos, iar cand mi-am dat si bluza intr-o parte, dezvelindu-mi umarul, am vazut o taietura!
Nu eram zgariata, ci taiata! Vai, haina! M-am speriat, gandundu-ma ca, precis, si aceasta fusese distrusa. Dar haina era intreaga! De data asta zgariasera (putin mai mult) cu un ac umarul papusii. Atat am mai putut sa spun:
- Sa inteleg ca, daca infigeati in inima acest ac, muream!?
Raspunsul a fost “DA”. Iar eu sunt convinsa ca asa ar fi fost, pentru ca doua luni de zile am avut acea rana pe umar.

Da, aceste vraji exista. Le-am simtit pe pielea mea. Din fericire, stiu si cum se poate lupta contra lor. Acum poate o sa intelegeti de ce spun ca paranormalul mi-a schimbat viata.
Pentru ca mi-a relevat lucruri pe care doar le intuiam, pentru ca m-a facut sa inteleg adevarata menire a noastra, a oamenilor, pe Pamant. Si, asa cum spuneam, aceasta minunata experienta va continua pana la trecerea mea in cealalta dimensiune…”

*Material preluat din “Terapeuti, parapsihologi si ocultisti din Romania” Vol. 1