Fiecare dintre noi are un loc, un spaţiu în care se regăseşte, trăieşte puternic, simte legătura cu pământul, are energie, se bucură. Dezrădăcinat, pierde sentimentul comuniunii cu acel topos, încearcă să revină, să şi-l  reconfigureze, să capete forţa originară. (S-a scris enorm pe tema aceasta!) Acasă înseamnă astăzi camera noastră, oamenii din preajma noastră, vecinii, cultura locului, viciile, prezenţele insolite de la colţ, şcoala, universitatea, certurile şi împăcările. Să fie aceasta o prejudecată?

Cineva din provincie având toată familia plecată în Canada a refuzat  să o urmeze deoarece iubeşte apartamentul mic în care locuieşte, mizeria din piaţa de vizavi, claxoanele taximetriştilor cu maşinile parcate lângă geamul ei. Savurează în continuare cu detaşare superioară spectacolului spaţiului în care vieţuieşte. Şi nu îi este rău deloc! E acasă!

Uneori (sau de cele mai multe ori!) realul îţi oferă şi o replica demnă de reţinut.  Nişte copii de 8 – 9 ani merg într-o tabară, departe de oraşul în care locuiau. Pregătirile de plecare, bagajele, autocarul, fascinaţia călătoriei i-au făcut pe copii veseli, entuziaşti, visători. Tabara de vreo săptămână i-a învăţat de toate: să nu mănânce – că nu e mâncarea ca acasă, să nu doarmă prea mult, că nu e patul ca acasă, să nu se prea spele că duşul nu e ca acasă, să se distreze, să ţipe, să se plimbe etc. Fiecare dintre noi a trăit aceste experienţe. (Nimic nou!)  Au farmecul lor unic, se pot petrece doar în alte locuri şi putem să le integrăm printre amintirile necesar frumoase.

Vine şi timpul întoarcerii. Toţi copiii din nou veseli, bucuroşi. Părinţii îi aşteaptă cu drag, le-au pregătit mâncarea preferată, prăjiturile bunicii sunt şi ele pe masă. Soseşte autocarul, îmbrăţişări, lacrimi, nimic nu pare ieşit din tipicul revederilor. O fetiţă plânge fără să se oprească! O fi bucuria că-şi vede familia sau i s-a întâmplat ceva? Nu răspunde, nu dă nicio explicaţie. Familia nu-i înţelege reacţiile!  Cei din jur presupun că acasă  nu-i  prieşte fetei. Nu o poate potoli nimeni, mama încearcă, este refuzată, nu găseşte explicaţia comportamentului ei, pentru că ştie reacţiile fetei, niciodată nu îndrăgeşte revenirile. Mă întreb atunci de ce îi plac plecările? Mai toate plecările au şi reveniri!

Când fetiţa se linişteşte un moment  e întrebată ce i s-a întâmplat. Cu spontaneitatea pe care numai un copil o deţine răspunde: “Eu nu vreau acasă, vreau în tabără! Era aşa de bine acolo! Erau mulţi copii, era cald, mă jucam…” şi enumerările au continuat toate în defavoarea lui acasă! Nostalgia bolnăvicioasă  acaparează fiinţa fetei, o închide într-un univers cu legi contrare celui în care revine.

Copilul a răspuns, de fapt, prejudecăţilor noastre, că numai acasă e cel mai bine, iată că şi acolo, oriunde ar fi acolo, e bine. O absolventă de liceu curajoasă şi foarte dragă mie îmi spunea că existenţa noastră se poate consuma pretutindeni – aici, acolo, departe -,  că viaţa asta nu este o haină mai mare pe care tu trebuie să o aduci la tiparul lui acasă.

Fata abia sosită din tabară trăise starea de a fi şi dincolo de casă şi încerca să spună asta  şi altora.

Doar plânsu-i  era la îndemână!

Ana Koman – Editor online