Aflată la o conferință în vara aceasta, mi-am propus să-mi revăd prietenii din studenție, fapt care s-a și realizat. Momentul întâlnirii ne-a declanșat o stare de melancolie, că, de,  au  cam trecut anii, se mai vede și pe chipul și… pe trupul nostru, dar am înțeles imediat că frumusețea timpului de atunci capătă, prin evocare,  o altă dimensiune. Voia bună, râsul  și lacrima în colțurile ochilor puțin obosiți s-au văzut doar în fotografia făcută la despărțire.

Cel mai vesel dintre noi a ținut să ne relateze cea dintâi experiență trăită în capitală, în prima săptămână de studenție la Politehnică.

Într-un stil care îmi amintea că proveneam din același spațiu, prietenul nostru și-a început povestea:

Bine intenționat și bine instruit înainte de plecarea de acasă de către mamă, un om de cultură rafinat, el știa că imediat ce ajunge la facultate trebuie să învețe și să vadă Bucureștiul, să viziteze muzee, să meargă la teatru, la film, să se bucure de viața artistică a capitalei, alta în anii de după evenimentele din decembrie 1989. (Și eu am primit aceeași lecție, alături de aceea că acasă vin doar peste o lună, nu când vreau eu! )

Așa că și-a început proiectul chiar în prima sâmbătă din viața de student: a plecat, corect îmbrăcat, de la cămin spre teatru. A admirat în drum orașul, dându-i dreptate mamei, comparându-l întruna cu orașul mic de unde venea, fiind totuși neconvins că va trăi bine pe aici.

Ajuns  unde și-a propus,  a întâlnit niște oameni eleganți, cam mulți, așteptând să pătrundă în teatru. Lui nu i-a fost greu să pătrundă în teatru, nu prea înțelegea de ce doamnele și domnii stăteau la rând, pentru că intrarea totuși nu era supravegheată.

Impresionat de frumusețea interioară a teatrului, a zăbovit câteva minute, admirând-o, până când a zărit pe vreo patru mese prăjituri de toate felurile, cu ciocolată, cu frișcă, pateuri calde, ceva sucuri, de toate culorile, în sticle mici, mari, fructe, neapropiindu-se nimeni să mănânce sau să bea. Iar nu prea a înțeles, pentru că lumea nici măcar nu trecea prin preajma bunătăților pe care studentul le-a văzut mai repede decât candelabrul de cristal din sala mare de spectacol.

Cu mult bun simț a întrebat pe doamna de la garderobă cât costă un suc, liniștită ea i-a răspuns că e gratis. De-abia atunci a priceput studentul de la Poli cum e la teatru. Oare acela era motivul pentru care mama îl îndrepta spre spectacole? Oricum nu mai conta, s-a pus pe treabă, a băut un pepsi, a mâncat prăjituri, apoi s-a deplasat spre pateuri, excelente și acelea, în final gustând câteva boabe de struguri negri. Un festin pe cinste!

Și a plecat!

La ieșire din nou mulți oameni agitați, nerăbdători. Unul dintre ei a venit curios spre el adresându-i-se cu invidie în glas:
– Ai prins-o?

Prietenul nostru din nou derutat? Ce? Ce să prind? Ce trebuia să prind?
– Cartea lansată de marele actor!!!

De-abia atunci a priceput pentru ce era pregătit Teatrul. Despre lansări nu-i povestise mama, îl lăsase să le descopere…

Ana Koman – Editor online