Cred că nu există cineva în lume care să nu-şi fi dorit măcar o singură dată să părăsească locul în care trăieşte cu promisiunea nerostită că dincolo, în celălalt spaţiu, oraş, ţară etc. va reuşi, va fi el, se va regăsi. Pentru unii devine chiar un tic acest gând, un răspuns universal la orice dezamăgire, suferinţă: Plec!. Sunt convinşi că energiile toposului în care vieţuiesc nu le sunt confortabile. Cauza eşecului transferată asupra unui spaţiu poate fi acceptată ca un dat: Asta-i!, ca o neputinţă: Nu mai putem lupta, până aici am avut putere!, ca o ameninţare: Să văd ce vi se întâmplă, dacă plecăm! sau ca o provocare: Acolo voi triumfa! Oricare dintre ipostazele enumerate ar rămâne suspendată la nivelul expresiei verbale dacă nu se face pasul spre ceea ce spunem că ne dorim cu adevărat, ieşirea din limita afirmată, devenită un moment de nesuportat.

Decizia plecării este fundamentală şi presupune asumare, în primul rând. A schimba locul, spune poporul nostru, înseamnă a schimba norocul. Norocu’ – concept pus sub semnul aleatoriului – amăgeşte, creează iluzii, demonstrează lipsa credinţei, chiar fragilitatea fiinţei umane. A pune totul sub semnul norocului arată primitivismul gândirii. O femeie lăuda triumful celei de a doua căsătorii a fecioarei ei, cam trecute prin viaţă, argumentând pe cât de zgomotos, pe atât de degradant că are un mare noroc cu noul bărbat! Afirmaţia ei avea aceeaşi banală configuraţie cu cea a unui elev de gimnaziu bucuros că a avut noroc că nu l-a ascultat la fizică! Despre noroc şi reprezentările sale s-a scris, evocarea cuvântului sprijină parţial ideea rândurilor mele, generată de întâlnirea cu o prietena plecată de vreo zece ani din ţară.

Plecarea presupune întotdeauna şi întoarcere, după care iar o plecare, iar o întoarcere…

Revederea persoanelor dragi constituie oricând un prilej de bucurie, de reînnodare a timpului din punctul în care eram mai aproape. Vorbeşti mult, simţi că mereu mai ai de povestit, că poate mai păcăleşti secunda pentru a o dilata şi a pune în ea şi ceva despre slujbă, despre modă, despre colegi, directori, copii, iubiţi, despre morţi etc. Dar şi asculţi! Prietena mi-a actualizat sensul verbului a asculta. Aşa am înţeles că e simplu să-ţi doreşti să fugi dintr-un spaţiu în care te percepi ca nedemn, ca slab, inferior şi să intri într-un loc ce, surprinzător, îţi va hiperboliza trăirile. Visul tărâmului paradiziac se configurează la întâlnirea cu realitatea doar după forţa ta, după şanşa de a face exact ceea ce ştii mai bine, însă reuşita nu depinde numai de tine. Am ascultat! Datele primordiale ale personalităţii pe care ţi le redescoperi sunt în favoarea ta, dar îţi pot fi şi bariere în a depăşi contexte de altă factură decât cele autohtone. Mai şi plângi până să râzi, mai strângi din dinţi la vreun colţ de stradă sau la un capăt de pod. Accepţi slujbe sub standardul tău, înveţi în continuare şi aştepţi mult timp confirmări. Când le primeşti să ştii că nu sunt definitive, mâine o poţi lua de la capăt.

Profunzimea relatării prietenei mele o asociam în fiecare clipă cu lupta pentru a fi în oricare spaţiu în care te-ai afla, aici, la tine în ţară sau dincolo, într-un teritoriu străin, unde funcţionează distincţia noi/alţii. Nimic despre noroc în vorbele celei din faţa mea, nimic despre binele nemăsurat, nimic despre râsul etern sculptat pe chipul celor de acolo, doar regret că nu şi-a populat casa în care s-a născut cu imagini împlinite.

Aşteptam un final al întâmplărilor prietenei mele înainte de plecare şi încercam să-l intuiesc, dar ea a încheiat simplu: Am experimentat toate acestea şi probabil că o voi mai face... Am văzut în cuvintele rostite un tip de înţelepciune, subtilă şi cuprinzătoare, deşi îmi doream din tot sufletul ca prietena mea să nu fie o înţeleaptă, deoarece mi se părea că-i mai trebuie încă mulţi ani spre a fi şi aşa.

Ana Koman – Editor online