Când nu poartă la gât, pe un lănțișor, o cruciulița, mulți oameni, femei și bărbați, poartă o altă „cruce”, sub formă de T cu un oval deasupra barei orizontale; ei nu-i cunosc nici denumirea, nici originea, nici simbolistica; o poartă doar că amuletă sau podoabă, pur și simplu. Dar această este crucea egipteană, numită „ankh”. Cuvântul „cruce” provine din latinescul „crux”, „cruciș” și corespunde grecescului „strautos”. Crucea, așa cum o cunoaștem astăzi, nu este o „invenție” a creștinismului, ea fiind cunoscută din vremuri străvechi, dinainte de era creștină, în epoca de piatră fiind scrijelită sau pictată pe pereții peșterilor preistorice. Plautus a pomenit crucea în sensul de „chin moral”. Venind mai încoace în timp, toiagul lui Aaron și stâlpul cu șarpele lui Moise din Vechiul Testament, simbolizau și ele crucea. Și mai târziu, în Biblie, Marcu 8:34, se arată că Iisus a spus oamenilor „să-și ia crucea” în sensul spiritual de ispășire.
Vechii zei egipteni Ra, Osiris, Isis, Hator, Anubis și mulți alții erau reprezentați cu crucea egipteană, că simbol al imortalității lor. Pe sarcofagele faraonilor era, de asemenea, o cruce în dreptul pieptului, că simbol al răsuflării vieții eterne. Ankh-ul, crucea egipteană simboliza unirea principiilor Masculin-Feminin, Cer-Pământ, Ordine și Perfecțiune, Univers-Apă dătătoare de viață. În Egipt găsim cele mai sacre hieroglife, între care crucea cu diverse forme; dar cea cunoscută în mod deosebit este „crucea Tău”, larg folosită și venerată de popoarele antice din cele două emisfere. Adesea, „crucea Tău” avea un cerc sau un oval deasupra ei și era numită „crucea egipteană”, „ankh” fiind folosită pentru protecție împotriva spiritelor rele; formă să că o cheie a generat credință că poate deschide porțile morții.

De-a lungul timpului, în diverse perioade, crucea a fost cunoscută, având diferite forme și denumiri, din care amintim doar câteva: crux decussata a Sfântului Andrei, crucea celtică în formă de soare, svastica sau crux dissimulata, crucea lorena, crucea ierusalimeteana – simbolul cruciaților, crucea cu cârje sau merovingiana, crucea cu trifoi – irlandeză sau a Sfântului Patriciu, crucea malteză sau a sfântului Ioan, crucea Templierilor, crucea hughenota și, mai nou, Crucea Roșie – simbol al carității, ankh-ul – crucea egipteană creștină (coptă) fiind doar una dintre multele astfel de cruci. I se spune „creștină” deoarece în vremurile evanghelizării de către apostoli a altor neamuri decât evreii, acele neamuri erau lăsate să-și folosească simbolurile tradiționale, accentul punându-se în creștinismul timpuriu, pe fond mai mult decât pe formă. De altfel, Biserica, așa cum o lăsase Iisus Christos apostolilor și ucenicilor săi, s-a scindat și din cauza accentului prea mare pus pe formă, mai mult decât pe fondul credinței.

Originea crucii creștine

Cum am spus, crucea a fost un simbol sacru, înainte de era creștină, avându-și originea printre babilonienii din Caldeea antică și Egipt. Crucea era simbolul zeului Tamuz, având formă misticului Tau. Această cruce Tau, cu bară orizontală pusă mai jos, a fost adoptată să reprezinte crucea lui Christos. Dar acest lucru nu s-a făcut în mod spontan; integrarea acestui simbol în creștinism fiind facilitată de răstignirea pe cruce a lui Iisus – crucificarea. Că o curiozitate, se pare că introducerea acestei pedepse a fost făcută de o femeie, regina Semiramida. Oricum, se știe fără putință de tăgadă că Iisus a fost răstignit și și-a găsit sfârșitul pe cruce, așa cum o știm astăzi, spre deosebire de, mai târziu, apostolul Andrei care a fost răstignit pe o cruce în formă de X; alții au fost răstigniți pe cruci în formă de Y, de unde și numeroasele forme ale crucilor. Noii convertiți ai creștinismului timpuriu se fereau să folosească semnul crucii, din cauza prigoanei la care erau supuși, folosind alte semne: un pește, mielul și altele. Abia mult mai târziu, după ce împăratul Constantin a legalizat religia creștină (după visul sau, în care-i apăruse o cruce și cuvintele „sub acest semn vei învinge”) , în anul 431, s-a introdus crucea creștină în biserici; pe turlele acestora au fost puse abia în anul 586 și abia în secolul al VI-lea imaginea crucifixului a fost autorizată de biserica de la Roma. Vom mai aminti că, la egipteni, crucea sau nodul lui Isis cel viu, Nem Anh, citite de la dreapta la stânga în scrierea de atunci dădeau cuvântul „amen”, simbol al afirmării și confirmării și că acest cuvânt este des folosit în Biblie – în Apocalipsa 3:14 Iisus este numit Amin, nu pare de mirare că și astăzi în biserica este folosit cuvântul „amin”. Se spune, de asemenea, că lemnul din care a fost făcută crucea Răstignirii lui Iisus provine dintr-un copac răsărit din semințele pe care Set le-a sădit pe mormântul lui Adam și că această cruce se va ivi la Judecata de Apoi, alături de Iisus Christos.
Acum știți ce purtați la gât ?…


Radu Botez – parapsiholog
www.parapsiholog.ro