Despre oamenii care incearca sa realizeze ceea ce altii nici nu-si imagineaza, se spune ca ei se transforma intr-o adevarata tinta. Cum?
Prin expunere voita la criticile si rautatile celor mai putin evoluati, care nu pot pricepe ca ar putea exista si persoane la nivelul carora nu se vor putea ridica niciodata. Neintelegand niste detalii si cateva exemplificari, pe care ajung sa le citeasca din pura intamplare si nu pentru ca le-ar place lectura, ei se ascund in spatele neputintei lor, invocand deseori expresii de genul “se pare ca si-a pierdut simtul masurii” intr-un context total nepotrivit.
Inca de la primele articole publicate, am fost avertizata asupra posibilei viitoare suferinte cauzata de curajul de a publica. “Expunand ceea ce stii si ceea ce ai invatat de-a lungul anilor, te expui fantastic si asta nu e bine deloc!” m-a avertizat o persoana mult mai instruita decat mine, care experimentase candva o astfel de suferinta si care se ingrozea la gandul ca s-ar putea repeta si in cazul meu. Presimtirile sale s-au adeverit, insa finalul nu. Pentru curajul de a publica ceea ce stiu, am primit lovituri incredibile din toate partile si din toate punctele de vedere. M-am ambitionat sa continui cu fruntea sus, ca o veritabila supravietuitoare, iar acum, sunt dispusa in a-i “antrena” si pe cei care si-o doresc.
Am hotarat sa abordez un astfel subiect pornind de la deznadejdea si de la suferinta unei mai tinere colege publiciste, suferinta cauzata de comentariul rautacios al unui cititor care o invinovatea ca si-a pierdut simtul masurii, deoarece a expus prea multe informatii intr-un material recent publicat.
In zadar i-am explicat ca nimeni nu merita lacrimile sale, in zadar l-am citat pe legendarul Bruce Lee “Nu sunt in lumea asta pentru a ma ridica la nivelul asteptarilor voastre si nici voi nu sunteti in lumea asta pentru a va ridica la nivelul asteptarilor mele!”. Durerea care-i “rasplatea” din plin curajul de a asterne pe hartie originalitatea gandirii sale (nicidecum idei preluate de la altii, asa cum se procedeaza tot mai des), era greu de suportat chiar si pentru mine.
Cum in fiecare dintre noi, ramane sufletul de copil, indiferent de varsta pe care o avem, m-am gandit s-o linistesc spunandu-i o poveste. Am intitulat-o sugestiv “Suferintele” si veti vedea de ce.

Candva, au existat un tata si un fiu intre care exista o relatie de afectiune cu totul si cu totul speciala. Fiul avea niste calitati care-l scoteau din anonimat, ceea ce a atras destul de repede invidia tinerilor din preajma sa. Purtarea lor necuvincioasa il intrista profund, iar suferinta sa crestea cu fiecare zi.
Mai intai, tatal sau a observat tristetea, apoi a descoperit cauza. Cum in spatele casei aveau o livada de pomi fructiferi, l-a invitat in gradina si i-a spus:
– Poti observa in aceasta gradina pilda vietii. Ai vazut pe cineva aruncand cu pietre in pomii care sunt neroditori? Nu. Oamenii rai arunca cu pietre numai in pomii care au roade, iar tu esti si vei fi, un om care va sti intotdeauna sa aiba “roadele” sale, indiferent cine si cum te va ataca.
Se spune ca din acea zi, fiul sau nu s-a mai intristat din cauza asupririi si rautatii oamenilor. Pe cei care se mai intristau, ii conducea in minunata sa livada si le repovestea discutia avuta cu tatal sau, transformand o simpla amintire din copilarie, intr-o veritabila pilda.
Mirata de cele auzite, mai tanara mea colega m-a privit lung, apoi si-a sters imediat lacrimile. Mi-a strans discret mana, dupa care s-a apucat cu pofta de scris. Intelesese mesajul, dar isi amintise si ca are dreptul la replica…

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici