Arta de a fi psiholog nu se învaţă, ci se trăieşte şi se experimentează, deoarece nu există un complex de canoane care să-ţi dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferenţiale ale vieţii sufleteşti.
Nu eşti un psiholog bun dacă tu însuţi nu eşti un subiect de studiat, dacă materialul psihic nu oferă zilnic o complexitate şi un inedit, care să excite curiozitatea ta continuă. Nu te poţi iniţia în misterul altuia dacă tu însuţi n-ai un mister în care să te iniţiezi.
Pentru a fi psiholog trebuie să fii atât de nefericit încât să pricepi fericirea şi atât de rafinat încât să poţi deveni oricând barbar; iar disperarea în care trăieşti să aibă totdeauna atâta ardoare, încât să nu ştii dacă trăieşti în pustiu sau în flăcări. Proteic, polimorf, pe cât de centripet, pe atât de centrifugal, formele vieţii să se combine în tine atât de multiple şi atât de complex, încât extazul pe care-l vei atinge să fie estetic, sexual, religios şi pervers.
A fi psiholog înseamnă a te învârti în fiecare moment în jurul axei tale. Aceasta este întâia condiţie; a doua, este a avea atâta mobilitate, încât celorlalte fiinţe să-ţi fie atâtea centre de gravitate câte poate avea o fiinţă proteică.
Simţul psihologic este expresia unei vieţi care se contemplă pe sine în fiecare moment şi care în celelalte vieţi vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toţi ceilalţi oameni părţi din tine, frânturi ale fiinţei tale. Şi în dispreţul pe care orice psiholog îl are pentru oameni este o secretă şi o infinită autoironie. Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr-o pornire sadică de a nulifica pe altul prin cunoaşterea fondului său intim, de a dezbrăca de misterul care, asemenea unei aureole, nimbează pe celelalte fiinţe.
Cum acest proces epuizează repede pe oameni, ei având conţinuturi limitate, este explicabil de ce psihologul este acela care se plictiseşte mai repede de oameni, pentru că el este prea puţin naiv pentru a avea prieteni şi prea puţin inconştient pentru a avea iubite.
Niciun psiholog nu începe prin a fi sceptic. Orice psiholog sfârşeşte însă prin a fi sceptic. Este, în acest sfârşit, pedeapsa naturii pentru acest violator de mistere, pentru acest suprem indiscret, care a pus prea puţină iluzie în cunoaştere, pentru că, să nu fi ajuns prin cunoaştere la deziluzie. Puţină cunoaştere încântă; multă cunoaştere dezgustă. Cu cât cunoşti mai mult, cu atât vrei să cunoşti mai puţin.

*Citeşte şi „De ce te-ai făcut psiholog?” aici

Emil Cioran