Schimbările intervenite în societatea contemporană, după evenimentele din anii ’90, au modificat personalitatea copiilor născuţi şi crescuţi în ultimii 25 de ani. Accesul la informaţie, la o viaţă mai confortabilă, la lucruri pe care, noi, “generaţia cu cheia de gât” nici nu am fi visat vreodată, au determinat modificări semnificative, atât din punct de vedere cognitiv, educaţional dar şi emoţional.
Unii părinţi, exasperaţi de dificila personalitate a copiilor lor precum şi de lipsa acută a timpului liber atât de necesar pentru formarea şi educarea lor, ajung, atunci când apelează la consiliere psihologică, să pronunţe din ce în ce mai des expresii de genul “Nu ştiu ce să mă mai fac cu el/ea”, “Nu ştiu cum să mă mai comport”, “Nu cred că sunt suficient pregătit(ă) să fiu părinte” sau şi mai grav “Cine are să-i trăiască, cine nu, să nu-şi dorească”.
Când copiii ajung la consiliere se poate observa existenţa unor dificultăţi la fel de mari, privite prin prisma vârstei cronologice dar şi din punctul lor de vedere. Neînţelese, neexplicate competent, acestea le pot afecta iremediabil viaţa şi tocmai de aceea, nu am refuzat niciodată vreun copil, atunci când şi-a manifestat dorinţa de a discuta cu mine.
Spre deosebire de adulţi, copiii din ziua de azi, abordează subiectul (cei pe care-i interesează) cu mai multă îndrăzneală şi nu de puţine ori, m-am întrebat de ce. Au mai mult tupeu, au mai mult curaj sau au mai multă intuiţie în legătură cu ce le-ar face bine?
Răspunsul l-am primit tocmai de la băiatul unor prieteni, care, într-o după-amiază de sâmbătă, a venit la mine. Am auzit soneria, am deschis uşa şi, foarte surprinsă de vizita sa, l-am întâmpinat cu precizarea “părinţii tăi nu sunt pe la mine”.
M-a privit şmechereşte şi a răspuns cu o voce joasă:
“- Ştiu asta, dar eu am venit să te văd pe tine… şi să discutăm ceva important”.
A început discuţia citându-l pe Albert Einstein “Nu ştiu cum se face că toţi mă iubesc, dar nimeni nu mă înţelege”. Nu mi-am manifestat deloc surprinderea şi l-am lăsat să continue. Aşa am putut descoperi o multitudine de sensuri ale noţiunii de “dificultate”, între care se detaşa dificultatea de a fi înţeles de către cei care-i puneau la îndoială calităţile. În ciuda relaţiei mai puţin bune cu profesorul de religie, copilul mi-a vorbit despre dorinţa lui de a deveni preot. Se temea mult de reacţia părinţilor, a colegilor, a colegei sale de bancă şi mai ales, de atitudinea celor care nu aveau încredere în perseverenta sa. Era bun la matematică şi fizică, dar nu-şi dorea să devină inginer. Era bun la romană şi limbile străine, dar nu-şi dorea o profesie bazată pe acestea. O altă persoană, căreia îi destăinuise marea sa dorinţă, îl sfatuiese că, neprovenind dintr-o familie de preoţi, dorinţa să poate fi imposibil de realizat.
“– Şi de ce m-ai ales pe mine pentru a discuta acest aspect ? l-am întrebat eu.
– În primul rând, te avantajează statura. Eşti micuţă şi asta mă face să mă gândesc la cineva de vârsta mea, nu la un adult pus mereu pe “judecăţi” de valoare. Ştiu ce pregătire ai, pentru că i-am auzit pe părinţi discutând prin casă. Mai ştiu că şi ţie ţi-au spus, de mai multe ori, că nu poţi realiza nimic din ce ţi-ai propus. Tu, ţi-ai văzut de drumul tău şi chiar ai oferit un răspuns prin pilda vieţii tale.
În al doilea rând, ieri am avut un accident la şcoală. M-au împins nişte băieţi, am căzut pe spate şi m-am lovit cu capul de bordura. Ştiţi de ce nu am murit? Pentru că purtăm brăţara cumpărată de tine de la Mănăstirea Tismana. Dumnezeu a fost cu mine… prin tine.
Având în vedere că mă cunoşti de atâta timp, pot deveni ceea ce îmi doresc?
– Văd că îţi place Albert Einstein şi că ai citit despre afirmaţiile lui. Îl voi cita la rându-mi “Dacă judeci un peşte după abilitatea de a se căţăra în copac, el va gândi toată viaţa că este un prost”.
M-a privit foarte serios, apoi mi-a întins mâna. Mi-a scuturat-o bărbăteşte, semn că înţelesese mesajul. Dificultatea de a lua o asemenea hotărâre, dispăruse ca prin minune.
Ne-am despărţit, fiecare întorcându-se la treburile sale. Eu, foarte bucuroasă că au reuşit să ajut un copil, el şi mai bucuros că a găsit un adult care i-a infirmat, în sfârşit, suspiciunea că “nimeni nu l-ar putea înţelege”.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici