În urmă cu peste 25 de ani am asistat la moartea unei persoane dragi. După o comă profundă de câteva ore, şi-a revenit neaşteptat şi a găsit puterea să ne spună celor aflaţi în preajmă „Ce greu este să mori!”
Din acea zi, ceva în mine s-a schimbat. Am devenit mai sensibilă la suferinţa oamenilor şi m-am hotărât să însemn ceva bun în viaţa lor, ajutând mai mult.
Zilele trecute am avut o discuţie cu o persoană foarte tristă, motivele fiind multiple şi foarte grave. Şi-a început povestea suferinţei sale spunând „Ce greu e să trăieşti!” N-am întrerupt-o, deşi mă privea în ochi… aşteptând s-o fac. Surprinsă de atitudinea mea a continuat:

– Credeţi sau nu, sunt un om care nu mai pot plânge. Nu am nici lacrimi şi nici nu mă mai pot exterioriza. În interior mă simt pietrificată. Se spune că aşa ar fi fost şi Stalin, dar nu ne putem compara. Supărările m-au copleşit într-o asemenea măsură încât mă simt în imposibilitatea de a mai găsi vreo soluţie. Nu mai am nici o motivaţie, nici foame, nici sete, nici o poftă, nici o dorinţă. Nu am şi nici nu am avut vreodată tentative de sinucidere. Încerc să-mi menţin demnitatea gândindu-mă doar la Divinitate şi la decizia să de a mă naşte pe acest pământ. Îmi duc crucea cu greu.
Totul a început în urma unei crunte dezamăgiri. Spun cruntă pentru că a venit din partea unei persoane în care-mi pusesem toate speranţele şi toată încrederea. Cum un necaz nu vine niciodată singur, mi s-a declanşat o boală, destul de gravă. Ceea ce mă încurajează este părerea medicilor care m-au asigurat că din asta nu se poate muri. În ultimul timp, cel mai mult mă afectează lipsa valorizării exterioare. Aşa am ajuns să mă cufund în apatie, în victimizare, optând pentru o izolare socială şi pentru o viaţă lipsită de strălucire. Toamna îmi aduce aminte de moarte. Zilele sunt scurte şi reci, natura în jurul meu moare şi ceva din mine, odată cu ea. Ce părere aveţi, se poate găsi un antidot terapeutic pentru tristeţea mea?”

Dacă vă interesează răspunsul, vă rog să citiţi în continuare…

– Cea mai mare greşeală pe care aş putea-o face faţă de dumneavoastră ar fi să vă spun ceva de genul „Ce mai mare duşman al omului este el însuşi!”. Nu vă temeţi, eu nu ironizez pe nimeni, în plus eu ştiu să empatizez cu suferinţele celor care mi se adresează. Consideraţi motivul declanşării acestei tristeţi îngrozitoare, o dezamăgire. Nu trebuie să intraţi în detalii. Înţeleg perfect cum s-a întâmplat. Când o persoană apropiată te dezamăgeşte, chiar dacă o ierţi, nimic nu va mai fi la fel. Cum veţi putea trece mai repede peste aşa ceva? Luând-o că pe o lecţie de viaţă şi nu ca pe o dovadă a prostiei sau imaturităţii. Mi-aţi spus că după acest necaz, s-a declanşat o boală fizică şi nu mă mir deloc. Foarte multe persoane, copleşite de supărări şi tristeţe ajung să dezvolte diverse tulburări psihosomatice între care amintesc: senzaţia de globus fără cauze organice (senzaţia de nod în gât), rinita vasomotorie (o tulburare funcţională a nasului care este declanşată de stimuli nespecifici), tulburările disociative de voce, rinopatia alergică la persoanele care suferă de stres cronic, scăderea acuităţii vizuale din cauza tensiunii psihice, bruxismul (scrâşnitul din dinţi), bolile parodontale, anumite dureri cronice de spate etc. Nu este indicat să le ignoraţi gravitatea, chiar dacă medicii v-au asigurat că din asta nu se moare. Solicitaţi ajutor competent, faceţi investigaţii suplimentare, descoperiţi cauzele şi acţionând strict asupra lor, afecţiunea se va vindeca.
În ceea ce priveşte lipsa valorizării exterioare, este o altă poveste. Există posibilitatea ca cei care nu vă valorizează, să vă invidieze. De la astfel de persoane aşteptaţi dumneavoastră valorizare? Cred că aici greşiţi, nu mai aşteptaţi nimic de la nimeni şi veţi descoperi că sunteţi în stare să rezolvaţi multe şi de una singură!
Vestimentaţia dumneavoastră, alcătuită numai din culori închise şi reci, evidenţiază în exterior ceea ce simţiţi pe interior. Încercaţi să mai schimbaţi câte ceva, treptat, dar cu hotărâre.
Evitaţi persoanele care vă indispun, care vă critică sau care vă enervează. Căutaţi printre colegi, vecini, rude doar persoanele care va acceptă aşa cum sunteţi. Vizionaţi comedii, vizitaţi locuri frumoase, dormiţi măcar 8 ore/zi, mâncaţi sănătos şi suficient. Tristeţea, cu puţin ajutor, poate fi depăşită. La începutul dialogului nostru aţi afirmat „Ce greu este să trăieşti!” În urmă cu 25 de ani am auzit pe cineva afirmând „Ce greu este să mori!”. Înţelegeţi cam care este diferenţa? În cazul dumneavoastră există un viitor asupra căruia încă mai puteţi interveni, în situaţia de atunci, viitor înseamna doar clipe, minute, al cărui final nu mai putea fi schimbat.
Eu sunt de părere că cel mai mare prieten al omului este el însuşi! Dacă mai există şi alţi prieteni, e bine. Dacă nu există, ar fi bine să nu mai faceţi o tragedie din asta. Aşteptările trebuie corelate cu realitatea, chiar dacă este un lucru greu de făcut.
Dovediţi-vă că puteţi duce la bun sfârşit tot ce v-aţi propus. Vă asigur că tristeţea va rămâne undeva în urmă şi bine ar fi, să nu mai priviţi înapoi.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici