Atunci când oamenii se izolează social, întotdeauna transmit ceva. Ceilalţi, sesizând totuşi schimbarea, prea puţin sunt interesaţi de mesajul transmis. Uneori sunt interesaţi de motive, alteori nici atât. Se fac presupuneri, care, cu timpul, pot deveni convingeri, corecte sau nu.
Recent, am întâlnit o persoană pentru care izolarea ar fi trebuit să devină o formă de apărare. Împotriva cui? Împotriva dezamăgirii, minciunii, posibil şi a trădării. Fără a fi deloc depresivă, persoana în cauză mi-a povestit despre dorinţa sa de a se izola social. Fiind doar o simplă opţiune, aflată în faza de debut, avea nevoie de câteva clarificări, clarificări pe care i le-am oferit aşa cum m-am priceput mai bine. Considerând că i-am fost de un real folos, m-a rugat să scriu şi despre asta. Cu ce scop? Ca cei interesaţi să poată înţelege, cât mai clar cu putinţă, ce motivaţii dar şi ce consecinţe ar putea avea izolarea.

„– Pentru mine, izolarea a devenit o posibilă opţiune abia atunci când am înţeles că nu poţi păstra ceea ce nu este al tău. Nu este vorba de bani sau de lucruri, ci despre un om pe care mi l-am dorit, din tot sufletul meu alături, la bine şi la rău. La început, am crezut că pot fi pentru el o a doua mare iubire. N-a fost aşa, deşi am avut tot timpul în vedere ceea ce a spus cândva Mahatma Gandhi „Cine vrea să fie iubit, să iubească!”. De trezit, m-am trezit în momentul în care am început să fiu respinsă şi prin tehnologii diferite. I-am lăsat un mesaj pe robotul telefonic, nu mi-a răspuns. Am trimis mesaj pe telefon, apoi pe calculator. Fără nici un rezultat şi atunci am intrat în panică. Un gând mi-a străfulgerat mintea „Dacă i s-a întâmplat ceva rău?” Am fost pe la spitale, pe la vecini, pe la poliţie. Într-un final, după câteva zile, mi-a răspuns şi mi-a comunicat, că iubeşte doar absenţa mea şi că preferă izolarea.”
„– Şi de ce ar trebui să fie asta şi opţiunea dumneavoastră?” am întrebat-o imediat, ceea ce a surprins-o foarte tare. Pesemne nu se gândise că problema se poate pune şi în acest fel…
Mi-a cerut un punct de vedere în legătură cu cele prezentate. Cu permisiunea dânsei, vi-l prezint sintetizat.
Există persoane care se simt bine şi atunci când sunt singure. Se „încarcă” pozitiv la propriu. Lucru asta poate fi cam greu de înţeles pentru cei care se simt bine doar având companie. Depinde şi de zodia din care fac parte, de temperament, de suferinţele peste care au trecut, de persoanele care au ocupat, definitiv şi irevocabil, locul întâi în viaţa lor.
Regretatul Octavian Paler spunea „Când eşti surd, toate filmele sunt mute…”. Este valabil şi într-o asemenea situaţie. Dacă omul doreşte să fie „surd” la toate iniţiativele dumneavoastră, nu este o aşa mare problemă! Eu vă recomand să nu optaţi pentru izolare, pentru mine este evident că voi doi nu sunteţi la fel…
Izolarea, indiferent de zona în care se manifestă, duce la singurătate şi nu oricine poate face faţă (cu brio) la o astfel de încercare!
Izolarea poate fi aparentă… să vă explic cum. Măicuţele şi călugării din mănăstiri se izolează voit de lumea în care noi suntem obişnuiţi să trăim. Adoptă benevol un alt stil de viaţă, un anumit stil vestimentar, însă izolarea lor nu este totală. Dânşii doar se redirecţionează, dedicându-şi întreaga existenţă iubirii lui Dumnezeu. O asemenea iubire le este suficientă, tocmai de aceea nu se simt singuri.
În anumite cazuri, izolarea poate duce la depresie sau la diverse tulburări emoţionale. Lipsa comunicării poate afecta grav pe cei care iubesc colectivitatea, cu toate binefacerile ei. Prin izolare, gândurile negative, amintirile neplăcute, îşi fac loc mult mai uşor decât s-a putea crede!
Izolarea poate duce şi la pierderea unor abilităţi, care, neexersate, se pot pierde. De exemplu, cei care nu şofează mult timp, nu se mai pot compara cu cei care şofează zilnic. Nu degeaba se spune „exerciţiul crează funcţia”!
Referitor la comportamentul celui care v-a respins, vă voi spune o poveste pe care o consider destul de sugestivă pentru ceea ce s-a întâmplat.
Într-o zi un boier i-a dăruit unei femei sărace un coş uzat şi destul de murdar, sperând să-i fie de folos. Deşi avea mare nevoie de acel coş, impresionată de gest, femeia a curăţat coşul, l-a umplut cu flori de câmp şi i l-a dus înapoi. În loc să mulţumească, boierul a respins darul, vorbindu-i cu aroganţă: „În casa mea singurele flori sunt trandafirii!”. Femeia s-a întristat şi a plecat cu lacrimi în ochi. De uitat, însă nu l-a uitat niciodată.
Morala ar fi: fiecare dăruieşte doar ce are în suflet!

În concluzie, izolarea poate avea consecinţe diverse, plăcute pentru unii, devastatoare pentru alţii. Ca opţiune, poate fi analizată nu numai de un psiholog, ci şi de dumneavoastră, indiferent de instruirea pe care o aveţi. La nevoie, solicitaţi şi un alt punct de vedere. Având în vedere posibilele consecinţe, poate o să vă răzgândiţi…

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici