Indiferent cât de instruiţi am fi pentru “întâmpinarea” tuturor surprizelor neplăcute pe care ni le poate oferi viaţa, pot exista şi momente în care se poate simţi nevoia de suport. Acesta poate fi de mai multe feluri: material, emoţional, relaţional, putând fi acordat cu bunăvoinţă doar de persoanele cărora nu le este deloc indiferent ce se întâmplă.
De obicei, dificultăţilor materiale li se acordă un suport de natură materială, dificultăţilor emoţionale un suport ce vizează natura relaţională, dificultăţilor de natură emoţională un suport de natură emoţională, dar lucrurile se pot complica mai mult decât credeţi. De ce?
Relaţiile suportive apar în situaţii dificile. Dorinţa de a găsi o soluţie salvatoare poate face pe destui oameni să renunţe la încăpăţânarea de a face numai ce-i taie capul. Se poate găsi un real sprijin în propria familie, în prieteni, colegi, dar sunt şi situaţii când aceştia nu există sau se fac că nu există (prin atitudinea şi comportamentul lor). În astfel de situaţii, solicitarea unui ajutor specializat poate deveni o necesitate, ajutorul putând fi acordat mai ales sub forma unei terapii speciale, denumită terapie suportivă. Cunoscută şi sub denumirea de psihoterapie de susţinere, acest gen de terapie este cea mai utilizată. Presupune o serie de tehnici utilizate pentru înţelegerea psihodinamică a situaţiei asupra căreia se intervine. Deşi a apărut la începutul secolului XX, este mai puţin cunoscută de oamenii din societatea contemporană, deşi are ca scop tocmai ajutorarea oamenilor de a gestiona cu mai multă uşurinţă situaţiile dificile cu care se confruntă.
Din categoria situaţiilor dificile pot face parte nu numai bolile grave, ci şi alte situaţii dificile precum: un divorţ, decesul unei persoane dragi, dificultăţile relaţionale în situaţii de criză, de şoc post-traumatic, tratamentele medicale invazive şi dureroase, necesitatea adoptării unei noi direcţii de dezvoltare în sfera profesională etc.
Asigurarea unui suport prin psihoterapie de susţinere presupune parcurgerea câtorva etape. O primă etapă ar fi evaluarea pacientului, având ca scop înţelegerea, cunoaşterea şi autocunoaşterea. Pe baza evaluării se stabilesc deciziile, modalitatea de lucru, plafonul de intervenţie, necesitatea de a implica (sau nu) familia pacientului, precum şi frecvenţa întâlnirilor terapeut-pacient. Poate avea loc fie individual, fie într-un cadru de grup, relaţia terapeutică fiind orientată doar spre nevoile pacientului.
Psihoterapeutul va alege calea cea mai potrivită pentru a crea o alianţă terapeutică, de a interveni pentru a menţine sau creşte stima de sine a bolnavului (mai ales atunci când acesta este copleşit), de a micşora impactul simptomelor problematice şi de a mări capacitatea de adaptare în confruntarea cu boala.
Din perspectiva celui aflat în suferinţă, obiectivul este de a se menţine cel mai bun nivel de funcţionare în condiţiile limitărilor impuse de boală. De exemplu, pentru cel care face chimioterapie, efectele secundare pot fi foarte greu de suportat. Durerile acute, greţurile, vărsăturile, degradarea fizică îl pot aduce în situaţia de a renunţa la tot. Optând pentru o asemenea terapie, cu ajutorul psihoterapeutului se pot găsi motivaţia şi forţa necesară pentru a continua tratamentul. Planul de intervenţie trebuie adaptat continuu tipului de personalitate, reacţiilor la tratament, dar şi răspunsurilor emoţionale. În caz contrar, rezultatele pozitive pot întârzia sau nu apar deloc.
Beneficiile pot fi semnificative: ieşirea din izolare, diminuarea fragilităţii emotive, dezvoltarea capacităţii de a înfrunta o situaţie dificilă, posibilitatea exprimării gândurilor şi a fricilor (de moarte, de invaliditate, de durere fizică, etc), dar mai ales conştientizarea faptului că cel afectat poate contribui, într-o foarte mare măsură, la propria-i vindecare.
Comparată cu alte terapii, psihoterapia de susţinere prezintă şi anumite avantaje. Câteva dintre acestea ar fi următoarele: obiectivul concret, modul de lucru direct, un număr de şedinţe mai redus, costuri mai mici, rezultate mai evidente.
Din punctul meu de vedere, persoanele cele mai potrivite pentru prezentarea rezultatelor deosebite ce se pot obţine utilizând acest gen de terapie, sunt tocmai persoanele care s-au bucurat de binefacerile ei.
Am apelat la psihoterapia suportiva încercând să înţeleg prin ce trec şi să nu mai fiu singură. Am încheiat cu succes terapia, redescoperind ce minunat este să ai alături pe cineva care-ţi explica totul, încercând să te instruiască, cât mai bine cu putinţă, cum să lupţi pentru propria vindecare!” spunea o fostă pacientă, mult mai tânără decât mine, care mi-a devenit bună prietenă.
La rugămintea ei am scris acest articol, fiind un altfel de cadou, dăruit astăzi, la o nouă aniversare, pe care o celebrăm cu o bucurie de învingător.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici