În ultimul an, ştirile despre furturi ocupă cea mai mare parte a programelor de ştiri. S-a furat incredibil şi se fură în continuare, în fel şi chip: cu acte „în regulă”, fără acte, cu complicitate şi fără, integral sau în etape etc.
De mirat, cred că nu se mai miră nimeni… şocul iniţial a fost depăşit mai demult, inclusiv de către cei mai sensibili. Ceea ce încă mai şochează, este doar nivelul la care s-a ajuns.
Din nefericire, furtul nu se referă doar la deposedarea materială, poate fi şi literar, artistic, ştiinţific.
Furtul literar, cunoscut sub denumirea de plagiat, în România, este tot mai des întâlnit. De ce? Pentru că este cel mai la îndemână, iar avantajele, atât pe termen scurt cât şi cele pe termen lung, sunt rapide şi avantajoase. Cine are de suferit? Îndeosebi oamenii cinstiţi şi talentaţi… pentru că mintea lor nu poate concepe că şi-ar putea însuşi ceva ce nu le aparţine.
Legislaţia, mai ales în domeniul plagiatului, funcţionează ca şi cum ar fi inexistentă. Având în vedere această realitate, la ce s-au gândit plagiatorii? „Dacă merge, de ce să ne mai batem noi capul şi să mai pierdem timpul, încercând să fim originali?” Zis şi făcut. Vidul legislativ le-a stimulat iniţiativa de a copia (total sau parţial), ideile şi/sau creaţiile altora, prezentându-le ulterior drept creaţii personale, strângând zeci de like-uri, uneori şi foloase băneşti necuvenite.
Eu public de mai mulţi ani, însă abia zilele trecute, am conştientizat cât este de riscant să public online. Am fost avertizată de mai multe ori, n-am ascultat şi acum regret. Da, este adevărat, m-au plagiat fără nicio ruşine! Şi-au însuşit parţial (probabil şi total, încă nu am descoperit) diverse materiale publicate online de către Trustul de Presă AAPES, plagiatorii prezentând plagiatul drept o lucrare individuală. Unde credeţi? Mai ales pe Facebook, dar şi pe bloguri personale.
Zilele trecute am reacţionat cu un comentariu usturător. Cineva a răspuns „Au! Cred că asta a durut…” lăsând să se înţeleagă ideea că durerea ar fi putut fi doar unilaterală. Greşit.
Un prieten a încercat să mă consoleze într-un mod delicat, explicându-mi că el a păţit-o şi mai rău. Legislaţia în vigoare nu i-a permis să-i pedepsească aşa cum ar fi trebuit, însă el a găsit, mai uşor decât alţii, puterea de a scrie, de a publica, reuşind să treacă, cu succes, peste respectiva „încercare”.
Sincer, eu nu ştiu dacă voi putea să continui ceea ce am început în urmă cu câţiva ani.
„Unii oameni apar în viaţa ta ca o binecuvântare, alţii ca o lecţie” a spus Maica Tereza. Din ziua în care am descoperit plagierea, m-am tot gândit ce am eu de învăţat de la acel hoţ. La ce m-ar obliga o astfel de „lecţie”? Să nu mai scriu deloc, să public doar într-un cadru restrâns, numai pe suport de hârtie, sau să demonstrez că mai am atâtea de scris încât plagiatorii să nu mai poată ţine pasul cu mine?
Cert este că, abia acum am reuşit să înţeleg cât de important este să public pe suport de hârtie, negru pe alb, cu fotografie sau fără, deşi, în prezent, se cumpără tot mai puţine cărţi, iar librăriile sunt din ce în ce mai puţine. Costurile editării a crescut mult, dar se pare că rămâne cea mai bună protecţie împotriva celor care utilizează combinaţia copy-paste (copiază-lipeşte), neuitând să-şi treacă numele şi prenumele la final.
„Dacă te-au plagiat, înseamnă că le-a plăcut!” a concluzionat fratele meu, încercând să-mi demonstreze că plagiatul unora dintre articolele mele, nu este ceva grav şi nici un motiv real de supărare. Descoperise plagiatul articolelor mele mai demult, dar nu mi-a spus ca să nu mă supere.
Sunt conştientă că au apus vremurile în care proverbe gen „Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”, „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”, erau lecţia introductivă prin care copilul era învăţat de ce nu este bine să fure, să mintă sau să facă rele.
Sunt conştientă că inventivitatea hoţilor poate fi fără margini şi nu m-aş mira deloc să se descopere multe alte posibilităţi decât cele cunoscute până acum.
A ajuns primejdios să fii sincer şi poţi fi considerat atipic, atunci când ai pretenţia că ceilalţi să te trateze în mod corect şi cinstit. Se fură de mii de ani şi nu a venit sfârşitul lumii, este demonstrat că lumea a mers înainte, cu hoţi cu tot!
Prietenii adevăraţi sunt importanţi, contează foarte mult să ai pe cineva cu care poţi vorbi ca cu tine însuţi, însă numai duşmanii sunt cei care te pot obliga să faci ceea ce trebuie.
Ieri, un domn m-a întrebat deznădăjduit „Dacă nu am pe cineva cu care să pot vorbi ca şi cu mine însumi, ce aş mai putea face?”
I-am răspuns ceea ce experimentasem nu demult „Ar fi bine să faceţi în aşa fel, încât să vă fie mai bine decât înainte!”
În ceea ce mă priveşte, asta am şi făcut, nu am greşit, iar asta mi-a dat curajul să nu mă opresc, deloc, din drumul pe care mi l-am ales.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici