Conform DEX, complimentul este un cuvânt de laudă, de măgulire, care exprimă o atitudine prietenească, de stimă, de respect sau de consideraţie. Poate fi o expresie a politeţei, dar şi a admiraţiei, simulată sau nu.
„Cine are nevoie de complimente?” este o întrebare pe care am primit-o recent de la cineva care avea nevoie de un răspuns urgent şi la obiect, tocmai pentru a înţelege ceva important. M-a amuzat puţin întrebarea, dar m-am străduit să-i răspund cu amabilitate, cât mai clar cu putinţă, aşa cum îşi dorea. Pe cei interesaţi, vă invit la citiţi ceea ce a urmat…
„– Nevoie de complimente avem cu toţii, diferenţa constă doar în calitatea acestora, nivelul, dar şi periodicitatea cu care am fost obişnuiţi.”
Interlocutoarea mea m-a privit uşurată, după care a precizat:
„– Eu am crescut într-o familie care utiliza din plin complimentul. Aveam o rochie frumoasă şi îmi stătea bine, mă complimentau cu toţii; luăm note bune la şcoală sau la olimpiadele şcolare, primeam la fel de multe complimente, însă de alt gen, care îmi dădeau putere şi încredere. Profesoara mea de engleză, care mă pregătea în particular, zicea „e bine” chiar dacă din 15 cuvinte citite/scrise mai greşeam câte unul sau două… după care mă corectă cu blândeţe. În comunitatea în care trăiesc acum, după căsătorie, nu mai primesc nici un compliment, deşi eu cred că aş merita din plin… Urâtă nu sunt, proastă nici atât, şi chiar mă străduiesc, cu maxim de implicare, să fac totul cât se poate de bine. Se pare că nu se observă, nu sunt complimentată de nimeni, sufăr mult şi am început să mă întreb de ce eu am nevoie de complimente…E ceva anormal, este o altfel de dependenţă?”
„– Discuţia pe care am început-o a pornit de la o simplă întrebare. Eu voi oferi un răspuns, pe care-l puteţi accepta, sau nu. Veţi aprecia, ascultând şi analizând. Există un proverb american care spune „Un cuvânt de laudă este ca o alifie pe rană”. Într-adevăr, pentru anumite răni, complimentul poate funcţiona ca o alifie, ca un balsam, dar nu se poate generaliza. Aveţi o mare nevoie de complimente pentru că aşa aţi fost obişnuită din copilărie, însă, eu cred că vă puteţi mulţumi şi cu mai puţine.
„Oare smaraldul îşi pierde din valoare dacă nu este lăudat?” afirma Marc Aureliu, în urmă cu câteva sute de ani. Pornind de la această idee, credeţi că vă pierdeţi cumva din valoare dacă nu mai sunteţi complimentata de cei din preajmă?”
„– Nu, nicidecum…” mi-a răspuns foarte mirată de felul în care eu analizez cele povestite.
„– Atunci, o să vă rog să nu va mai cuantificaţi valoarea folosind ca unitate de măsură complimentul. De ce? Pentru că, din păcate, complimentele pot avea şi un efect coruptibil, de manipulare… ceea ce este destul de grav. Nevoia de complimente poate deveni îngrijorătoare doar atunci când este exagerată şi capătă clar un aspect patologic… în rest, ţine de obişnuinţă.
O mai mare nevoie de complimente o resimt cei/cele care manifestă o anume nesiguranţă, foarte adânc sădită în sufletul lor de o nereuşită, pe care nu o pot uita şi peste care nu mai pot trece. O mare nevoie de complimente izvorăşte şi din nevoia de certitudine, însă adevăratele certitudini sunt foarte greu de găsit în ziua de azi!
Din fericire, nevoia de a fi complimentată poate fi ţinută sub control şi poate fi redirecţionată. Spre ce? Spre nevoia de a vă perfecţiona într-un domeniu care va face plăcere şi care vă poate pune în valoare toate calităţile.”
„Singura cale de a scăpa de efectul coruptibil al laudelor este să continui să lucrezi” spunea Albert Einstein. Ani de-a rândul am avut în vedere acest aspect, mai ales atunci când toate eforturile pe care le depuneam, păreau a fi fără nici un succes.
Un compliment nu este şi nici nu va fi vreodată un angajament. Este doar o atitudine, care dezinteresată, poate aduce puţină bucurie în viaţa oricui.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici