Vi s-a întâmplat vreodată ca cineva să vă roage „Poţi să mai stai puţin cu mine? În singurătate, nu mă pot concentra…” Mie mi s-a întâmplat şi am fost tare surprinsă. De ce? Pentru că rugămintea a venit din partea unei colege de serviciu despre care nu ştiam că detesta singurătatea.
Încântată de faptul că i-am îndeplinit rugămintea, la plecare, a ţinut să-mi precizeze:

„Dacă detest ceva pe lumea asta, să ştii că este singurătatea! Nu ştiu cam cum să-ţi explic, însă îţi voi povesti ceva, după care va trebui să-mi explici de unde vine aceasta incapacitate. M-am străduit din răsputeri să nu se observe… Ar fi început o mulţime de presupuneri şi numai de asta nu am eu nevoie la serviciu!
Provin dintr-o familie numeroasă, compusă din doi părinţi şi cinci copii. Când veneau bunicii să ne ajute, aglomeraţia din casă era de nedescris, însă mie îmi plăcea. Dintotdeauna mi-a plăcut să am ceva de zis. Recunosc, sunt vorbăreaţă. Cu încă patru fraţi şi surori în preajma mea, nu aveam cum să mă plictisesc şi niciodată nu m-am jucat de una singură. La şcoala primară am nimerit într-o clasă numeroasă şi foarte gălăgioasă. Obişnuită de acasă cu aşa ceva, n-am avut nicio problemă. M-am integrat perfect, deşi în clasa erau mai mulţi băieţi decât fete, iar din lipsă de spaţiu, stăteam câte trei copii în bancă. Când am fost admisă la facultate, o prietenă de-a mamei, văduvă, s-a oferit să mă găzduiască fără nicio obligaţie. Familia mea a fost în al nouălea cer, în primul rând pentru că era gratis, în al doilea rând pentru că era o persoană de încredere. M-am dus, dar nu am rezistat decât două săptămâni. Era prea multă linişte şi prea puţină încălţăminte la uşă. Nu mi-a plăcut. Am plecat la un cămin studenţesc (unde stăteam cu încă trei colege în cameră) şi a trebuit să mă angajez part-time pentru a face faţă cheltuielilor. Nimeni nu m-a înţeles. Părinţii au considerat că am o problemă de ordin psihiatric. A fost un pic cam ciudat, dar nu a fost ceea ce credeau dânşii. Crezi că ai putea să-mi explici?”

Iar eu i-am explicat:
Tu faci parte din categoria persoanelor care detestă singurătatea. Motive sunt mai multe, ţi le voi prezenta pe fiecare în parte.
Unul dintre ele ar fi acela că faci parte dintr-o familie numeroasă. Este mediul în care ai crescut, te-ai dezvoltat şi în care ai fost foarte fericită. Nu ţi-au lipsit partenerii de joacă şi nici nu a trebuit să cauţi pe cineva cu care să vorbeşti atunci când aveai chef. Mai pe româneşte, ai fost ca peştele în apă, pentru că asta ţi s-a potrivit, atât din punct de vedere al tipului tău de personalitate, dar şi ca zodie. Eşti nativ Gemeni, iar celor care fac parte din această zodie le place foarte mult să vorbească şi să se manifeste, în anumite privinţe, comportându-se mai mult ca nişte copii decât ca nişte adulţi. Deşi ai şi tu o anumită vârstă, pun pariu că încă îţi place să te joci cu copiii tăi. De multe ori, le eşti partener de joacă şi apoi părinte. Spiritul tău ludic, copilăresc, îşi pune amprenta pe felul în care te îmbraci şi pe modul în care te organizezi. Nu cred că este ceva rău în asta şi nu este cazul să-ţi faci atâtea probleme. Aşa eşti tu, aşa te-ai născut, iar acest aspect nu ar trebui să te deranjeze.
Deteşti singurătatea şi dintr-un alt motiv. În sufletul tău, singurătatea echivalează cu o părăsire, cu un abandon, cu o marginalizare, cu „ceva” care te împiedică să fii tu. Ai plecat de la prietena mamei nu prentru că era „prea multă linişte şi prea puţină încălţăminte la uşă”. Ai plecat pentru că acel mediu era altceva decât cel cu care ai fost obişnuită. Singurătatea doamnei respective, îţi arată o nouă versiune a existenţei umane, care te-a întristat, iar tristeţea nu era potrivită pentru o fată ca tine. Tot ce vedeai în jurul tău, te limita (ca şi exprimare), aşa că ai ales un mod mai complicat de a trăi, dar mult mai potrivit pentru temperamentul tău.
Al treilea motiv ar fi acela că, până acum, nu a existat vreun eveniment dramatic în viaţa ta. Nu ai pierdut nicio persoană foarte dragă, nici nu te-a dezamăgit nimeni, încât să-ţi doreşti să te izolezi, apoi să jeleşti, într-un mod discret, suferinţa sufletului tău. Am cunoscut pe cineva, pe care a trebuit s-o consiliez mult timp pentru a o face să înţeleagă că izolarea pe care şi-o impusese după moartea soţului, având în vedere tipul său de personalitate, nu era o bună alegere. La vremea aceea, avea şansa să fie apreciată şi iubită de un om cu totul şi cu totul deosebit, dar pe care îl respingea cu o duritate de neimaginat. Când am convins-o că ar fi bine să-i acorde o şansă celui care o diviniza, ştii ce s-a întâmplat? Respectivul domn a murit într-un stupid accident rutier. Doamna regretă şi astăzi că l-a făcut nefericit în ultimele sale luni de viaţă. Din păcate, e prea târziu şi nu se mai poate face nimic.
În concluzie, toţi cei care detestă singurătatea au motive bine întemeiate. Unele se pot spune, altele nu. Important este să stabiliţi ce vă doriţi cu adevărat şi apoi să experimentaţi ce consideraţi că vi se potriveşte.
Uneori este bine să mai încercaţi ceva cu totul diferit, altceva decât ceea ce aţi cunoscut… Este ca şi când aţi gusta o altă prăjitură, dar nu cea preferată. S-ar putea să vă placă mai mult…sau deloc.
Eu n-am înţeles cam cum vine asta, până în ziua când am fost invitată în casa unei familii cu unsprezece copii. Când am văzut câtă încălţăminte era la uşa de la intrare, am fost şocată. Nu ştiam câte persoane locuiesc acolo. Când am văzut că la bucătărie aveau două şiruri de mese şi băncute în loc de scaune, am rămas fără grai. Era o asemenea aglomeraţie, încât mă simţeam de parcă aş fi fost invitată într-o tabără, nu într-o casă de oameni. Trăiau într-o curăţenie şi o ordine desăvârşită. Cinste lor! Fiecare ştia ce are de făcut şi o făcea cu mare bucurie. Nu mai văzusem aşa ceva, eu am un singur frate, iar la noi în casă nu a fost niciodată aglomeraţie. Deşi mă număr printre cei care preferă singurătatea, îmi amintesc cu mare plăcere cele două zile petrecute în acea casă. M-a distrat să-mi caut încălţămintea printre cele paisprezece perechi existente la uşă, mi-a plăcut să stau la masă pe o băncuţă (în loc de scaun), mi-a plăcut să memorez numele şi figurile celor existenţi pe holuri şi prin camere, m-a încântat să fiu atât de repede „asimilată” de nişte persoane pe care nu le cunoscusem. Tocmai de aceea, recomand tuturor celor care au optat pentru un anumit stil de viaţă, să încerce şi ceva nou. Nu se ştie niciodată ce va urma şi nici dacă nouă varianta se poate transforma într-o amintire frumoasă. Răspunsul se poate descoperi, numai dacă încercaţi. Eu am avut curajul şi credeţi-mă pe cuvânt, nu regret nicio clipă.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici