Despre singurătate se spune că ar fi o stare a celui/celei care trăieşte sau se simte singur. Pentru unii este copleşitoare, pentru alţii mulţumitoare. Cert este că poate fi simţită foarte diferit, în funcţie de vârstă, sex, obişnuinţă, zodie, dar şi de tipul de personalitate a celui ce o experimentează.
Pentru cei care dovedesc că preferă singurătatea, există riscul creării unei imagini nefavorabile. La adresa lor se pot face tot felul de presupuneri răutăcioase, ba că ar fi nişte neadaptaţi social, ba că se cred prea importanţi etc. După presupuneri urmează etichetările şi nu de puţine ori, discriminările.
Studii efectuate în mai multe ţări, cu diferite nivele de dezvoltare, au evidenţiat faptul că a crescut mult numărul celor care, la maturitate, aleg să trăiască singuri. Pornind de la observaţia că, atât femeile cât şi bărbaţii, care-şi desfăşoară activitatea într-un cadru cunoscut, nu au timp dar nici posibilitatea de a cunoaşte persoane noi, agenţiile care mijlocesc întâlniri, s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie. Cu toate astea, alegerea de a fi singur(ă) este destul de prezentă, puţin înţeleasă şi destul de condamnată de cei care nu-o înţeleg.
„Dacă vrei să fii înţeleasă, explică!” mă sfătuia bunica mea şi asta încerc să fac în cele ce urmează, sperând că cei care manifestă o astfel de preferinţă, să fie priviţi cu mai multă înţelegere şi cu mai puţină severitate.

Persoanele care preferă singurătatea au întotdeauna motivele lor. Există posibilitatea să fi fost grav rănite şi profund dezamăgite în relaţiile anterioare şi nu mai vor să simtă vreodată ce au simţit atunci. Se izolează voit, îşi văd de viaţa lor aşa cum pot, considerând această alegere cea mai sigură metodă de apărare.
Sunt şi persoane care au pierdut prin separare, divorţ sau deces pe cineva esenţial în viaţa lor. Chiar dacă, cu timpul, îşi mai revin din durere, golul din sufletul lor nu va fi umplut de nicio altă persoană, indiferent de calităţile pe care le-ar avea. Cunosc o mulţime de doamne şi domni care nu au avut puterea şi nici dorinţa de a-şi căuta un partener de viaţă, după ce primul a dispărut din viaţa lor. Genul acesta de traumă lasă marcaje serioase, pe care niciun medicament şi niciun terapeut nu le vor putea vindeca definitiv.
Un alt motiv care poate duce la preferarea singurătăţii, ar fi îndemnurile repetate obsesiv din partea familiei şi/sau a rudelor, prietenilor. Terorizaţi, la propriu, de insistenţele părinţilor de a „intra în rândul lumii”, neapărat prin căsătorie şi copii, unii dintre adulţi ajung la consiliere psihologică, crezând că au o mare problemă. Consecinţă a ce? A unei grave alterări a stimei de sine dar şi alegerii unor parteneri total nepotriviţi de care, în final, se despart cu scandal.
Am cunoscut câteva asemenea cazuri şi am rămas uluită de câtă suferinţa pot produce, indirect, cei care-şi doresc, cu orice preţ, o imagine de bunici fericiţi în fata vecinilor şi cunoscuţilor. Nu pot uita lacrimile unui cuplu aflat la vârsta a treia, care a apelat la consiliere de suport, pentru a ameliora cumplita durere provocată de decesul unicei lor fiice. O căsătoriseră forţat cu un tip foarte bogat, dar dement, iar acesta într-un acces de furie după o noapte de beţie, o omorâse cu trei lovituri de cuţit. Regretau nespus că nu ţinuseră cont de dorinţa fiicei de a nu se căsători, dar prea târziu pentru a mai putea rezolva ceva.
„Solitudinea nu-mi provoacă insomnie, stres şi nici hipertensiune. La mine nu este o patologie, este o stare aleasă conştient pentru a mă putea dedica în întregime profesiei, pentru care vreau să fac performanţă. Nu pot să-ţi explic mai mult, prefer să-l citez pe Albert Einstein: „Am trăit acea singurătate care la tinereţe e dureroasă, însă la maturitate e minunată!” Trăim în timpuri atât de diferite, dar se pare că am simţit la fel…” mi-a mărturisit un bun prieten, consternat de criticile apropiaţilor.
Se spune că bărbaţii necăsătoriţi se simt mai singuri decât femeile necăsătorite. Nu ştiu dacă aşa este, studiul nu l-am încheiat, însă eu cred că teama de singurătate izvorăşte şi din altceva. Specialiştii care au analizat atent acest aspect, consideră că teama de singurătate a adulţilor, ar fi teamă de ei înşişi. Înclin să cred că este prea puţin spus…
Deci, cine preferă singurătatea? Sunt cei/cele pentru care singurătatea este o alegere personală, nu o pedeapsă, nu un chin. Cei care o preferă, nu o percep ca pe un deznodământ nefericit, o au în genă, în felul lor natural de a fi.
Celor care se plâng că sunt blamaţi pentru că preferă singurătatea, le recomand să-şi vadă liniştiţi de viaţa lor, să nu mai asculte comentariile răutăcioase şi să caute compania persoanelor cu care se aseamănă.
„Sunt nevoită să lucrez zi lumină şi nici nu-mi cunosc vecinii. Cu părinţii vorbesc în fiecare zi la telefon, dar îi văd şi îi ajut doar în week-end. Job-ul şi siguranţa zilei de mâine sunt foarte importante pentru mine, aşa că accept cu seninătate programul prelungit. Singurătatea nu mă mai apasa deloc, pentru că ştiu ce înseamnă să fii înconjurată de mulţi oameni şi să te simţi singură” îmi spunea o fostă colega pe care am întâlnit-o, întâmplător, după vreo douăzeci de ani…
Referitor la singurătate Winston Churchill a spus „Copacii izolaţi, dacă reuşesc să crească, ajung viguroşi”. Este un argument deosebit de încurajator, pe care îl prezint tuturor celor care îmi vorbesc, cu tristeţe, despre nevoia lor de singurătate. Celor care încă nu sunt siguri ce vor, le spun altceva „Dacă doriţi pe cineva lângă dumneavoastră, invitaţi-l, apoi vedeţi ce urmează”.
Nu este nevoie de mai mult. Dintr-o dată, toţi ştiu ce au de făcut şi pleacă foarte încântaţi, fericiţi că au fost lăsaţi… să decidă.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici