Cam pe la începutul primăverii, pe Facebook-ul cărții mele “Oamenii întreabă, un psiholog răspunde”, am postat un nou articol. Un personaj cunoscut, măcinat de o invidie personală, legată de faptul că nu a reușit să mă păcălească, a făcut un comentariu răutăcios “Vorbe Mihaela, vorbe și nimic mai mult!”.
Deși nu prea îmi stă în fire și nici în obicei, nu i-am răspuns și nici nu i-am reproșat nimic. După câteva zile ne-am întâlnit chiar față în față, dar și atunci, am reușit să mă abțin de la orice comentariu. Personajul, în a cărei gură dacă intră cineva, nici Dunărea nu-l spală, a fost profund dezamăgit. Probabil că își construise un adevărat discurs, însă tăcerea mea l-a dezarmat și l-a pus în imposibilitatea de a-și vărsa amarul. De ce m-am comportat astfel? Pentru că știu că astfel de persoane sunt mult mai periculoase decât par, în plus au și destulă experiență în a face rău celor vizați.
Probabil vă întrebați ce legătură are această întâmplare cu titlul ales. Vă explic imediat, după care vom analiza dacă există, sau nu, vreo legătură între scuză și acuză.
Scuza este o exprimare a regretului pentru o greșeală comisă. Când cineva găsește curajul să-și ceară scuze, își exprimă părerea de rău, de dezvinovățește, se justifică. Scuza poate fi adevărată sau falsă, adică ori e albă, ori e neagră, gri nu prea. Adevărată este atunci când exprimă un regret adevărat, falsă este atunci când nu este altceva decât un pretext de a se justifica greșeala sau un pretext de a se sustrage de la o obligație.
Personajul despre care v-am povestit, a avut îndrăzneala să-și ceară scuze. A făcut-o cu ironie și aroganță, adăugând la final “știu că cine se scuză se acuză, însă am simțit atâta invidie, încât nu m-am mai putut abține”.
În timp ce vorbea,  parcă revizionam o secvență din filmul istoric Columna, mai precis mărturisirea trădătorului Bastus (interpretat magistral de Gheorghe Dinică) care spunea: “În nemernicia mea, ca un câine turbat, am mușcat mâna celui care m-a crescut și m-a hrănit și am privit, râzând, cum ai mei se stingeau pe ziduri”.
Sunt sigură că ați intuit de ce mintea mea nu a putut fi atentă la scuzele prezentate. Între Bastus și personajul respectiv există o mare asemănare, nu fizică, ci atitudinală și de caracter. Poate că m-aș fi simțit  mai bine dacă, pentru un moment, mi-aș fi imaginat că sunt Gerula, viteazul dac care l-a prins și care l-a ținut în viață tocmai pentru a-l forța să povestească mișeliile pe care le-a făcut. Din păcate, nu am reușit. Filmul mi-a plăcut foarte mult, însă eu nu pot fi chiar atât de necruțătoare. Am metodele mele, atitudinale și comporamentale, de a-i pedepsi pe cei care nu sunt corecți cu mine.
Într-adevăr, cărțile și articolele pe care le scriu sunt niște vorbe așternute pe hârtie sau redactate la computer. Au în spate studii certificate cu diplomă, atestate, cursuri de specialitate, lecturi. În multe cazuri, ele au ameliorat suferințe și au căpătat însemnătate pentru cei care au avut răbdarea și disponibilitatea să le citească.
Pentru mine, înaintarea în vârstă nu prezintă doar dezavantaje. Pe măsură ce trec anii, încep să înțeleg oamenii așa cum sunt. Înțeleg mai repede cine mă prețuiește și cine îmi apreciază prietenia. Descopăr mai ușor pe cei care îmi vorbesc doar pentru a obține ce își doresc.
Destul de rar cine se scuză, se și acuză. Adevărul poate durea, însă oamenii nu sunt întotdeauna cine vă doriți să fie. Nu acceptați scuzele cuiva ale cărei cuvinte nu se potrivesc cu faptele sale. Nu ascultați poveștile (atent ticluite), spuse doar cu intenția de a vă face să vă simțiți mai bine. Doar acțiunile și nu scuzele, adresate din când în când, vor fi reflectarea a ceea ce sunt ei cu adevărat.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici
Mihaela-Theodora Popescu