Copiii vin la terapie aduși de părinți, urmare a conștientizării unei/unor probleme în comportamentul pe care-l au. Ca terapeut trebuie să fii pregătit să-ți aduci mintea la nivelul minții copilului adus la cabinet. Ca să poți face terapie cu un copil, trebuie să fii dispus să stai pe jos, să stai sub masă (asta le dă un sentiment de siguranță), să faci glume, să râzi la glumele lor, să te joci, dar să fii și ferm atunci când este cazul.
Motivele pentru care copiii pot ajunge să facă terapie sunt diverse. Părinții invocă impulsivitatea, agresivitatea, neatenția, hiperactivitatea, obrăznicia, timiditatea exagerată, chiar inadaptarea socială a odraselor lor. Nu de puține ori, se așteptă minuni după numai 1-2 ședințe și când părinților li se explică faptul că anumite comportamente nu se pot corecta decât pas cu pas, de-a lungul mai multor ședințe, le este greu de crezut.
Terapia având că protagoniști copiii implică un mediu specific și un efort semnificativ din partea terapeutului. Preferați sunt adulții, cu care se poate comunica mult mai ușor, progresele dânșilor depinzând de implicarea directă a celui interesat și mai puțin de influențele familiei din care fac parte.
Principiile de bază ale terapiei cu copii sunt:
– identificarea cauzelor comportamentelor nepotrivite
– descurajarea comportamentelor negative
– recompensarea (îndeosebi morală și mai puțin materială) a comportamentelor potrivite
– anularea tuturor privilegiilor atunci când comportamentul negativ este imposibil de ignorat
– eliminarea comportamentelor negative și înlocuirea acestora cu ceva pozitiv, adecvat vârstei și dezvoltării cognitive.

Ce este specific la terapia cu copii? Specific este continua adaptare la nevoile copilului, dar și stabilirea clară a unor reguli ce trebuie respectate atât la școală, cât și în familie. Specific este utilizarea jocului în procesul terapeutic, vizând atât aspectul instructiv cât și cel educativ. Jocul terapeutic presupune existența unui plan. Asimilarea jocului terapeutic, poate crește capacitatea de concentrare a copiilor, poate dezvolta memoria, este un mod de a învăța și exersa ascultarea.
Copiii mai mici tind să participle la jocurile celor mai mari, pentru că numai așa se simt valorizați. Discuția cu un terapeut poate fi percepută ca un astfel de joc și tocmai de aceea, copiii ajunși la terapie relatează cu mai multă ușurință (decât adulții), sentimentele de supărare, frică, precum și simptomele de anxietate. Un psiholog dedicat, poate ajuta mult copiii care se confruntă cu situații dificile. Nu o spun eu, mi-au mărturisit-o mai mulți copii dintre cei cu care am lucrat. Deși îmi vorbeau cu dumneavoastră, dar mi se adresau utilizând doar prenumele, copiii cu care am lucrat, s-au dovedit a fi foarte preocupați de motivele pentru care nu se puteau abține să facă diverse prostioare. Aveau remușcări și îmi cereau să vină la “ședință”. Copii despre care mi se spunea că nu vorbesc și că refuză orice fel de comunicare, cu mine au vorbit ore în șir. I-am întrebat de ce cu mine se poartă altfel decât cu ceilalți adulți. Răspunsurile unora dintre ei au fost surprizatoare, chiar și pentru mine : “tu ai răbdare să mă asculți și nu mă întrerupi”, “după ce vorbesc cu tine mă simt ușurat(ă)”, “tu nu-mi rănești sentimentele”, etc.
Pentru copiii cu nevoi speciale, terapia constituie un mijloc de susținere, echilibrare și compensare. Copilul este învățat să se descurce singur cum poate, să caute soluții, motivații, să lupte și să nu cedeze în fața suferinței de a nu putea face anumite lucruri. Terapia în cazul unui copil cu nevoi speciale poate fi o modalitate extraordinară de a contribui la recuperarea și ameliorarea capacității sale funcționale.
Scopul discuțiilor dintre copil și terapeut este acela de a obține o descriere a comportamentelor problemă, a gândurilor și emoțiilor negative. Desenul poate fi o modalitate de a putea privi în lumea internă a copilului. Culorile utilizate sunt un indicator clar al stărilor cu care se confruntă. Preferința pentru culoarea maro poate indica o stare accentuată de oboseală (des întâlnită la copiii navetiști), preferința pentru culoarea negru poate indica o stare de frică, de anxietate pronunțată, pe când culorile vii pot indica o stare de fericire și mulțumire.
Un indicator clar că micuților le place la terapie este felul în care se pregătesc să meargă la întâlnirea cu terapeutul. Când sunt nerăbdători, când se bucură, când își iau cu ei lucrușoarele /jucăriile preferate, este clar că au găsit persoana potrivită pentru liniștirea lor.
Sunt și cazuri când copiii pot ajunge la terapie din cauza răsfățului. Cu acești copii se lucrează cel mai greu. De ce? Pentru că au impresia că ei fac regulile, în orice împrejurare și nu au nicio idee despre ceea ce înseamnă disciplina. În cazul lor, jocul cu roluri poate face minuni. Acest joc implică o situație imaginară în cadrul căreia copilul își asumă rolul pe care și-l dorește. Se alege și o jucărie care capătă un rol important, dar imaginar. Tendința de identificare cu adultul, dar și rolul imaginar pe care singur(a) și-l alege, pot facilita explicarea regulilor pe care va trebui să le respecte în relația cu cei apropiați, dar și cu persoanele din afară familiei.
Pentru copii, terapeutul este un partener de joacă și instruire. Pentru părinți, terapeutul este speranța de rezolvare a unor situații pe care nu le mai pot gestiona. Eu vă spun că este doar o persoană care a muncit mult pentru a putea facilita o anumită comunicare și corecta anumite comportamente. Copiii care au făcut terapie mă pot completa. Dacă veți aveți ocazia, vă rog să-i ascultați și poate că veți avea în vedere ceea ce lor li s-a părut important.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici