S-au cam terminat examenele din anul acesta, paradigma lor a rămas însă aceeași, nici nu prea are cum să schimbe. Agitație înainte de probe, dar și după. Comentarii despre dificultatea subiectelor, despre corectitudinea acestora, ieșiri în presă ale reprezentanților instituțiile organizatoare, declarații peste declarații, unele frizând ridicolul, fiind numai bune de plasat în vecinătatea scrierilor lui Caragiale, truisme autentice de tipul: Cine va lua 10 e un copil foarte bun dintr-o clasă şi copiii buni pot lua 10!, așadar … unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!, dileme nerezolvate de cei în drept s-o facă, suspiciuni în evaluare, bucurii, plânsete, contestații.
Copiii devin în aceste momente cifre, procente, instanțe măsurabile în raport cu niște obiective înscrise într-o tablă a școlii. (A nu se înțelege că suntem împotriva statisticilor, evaluărilor, ierarhizărilor, dar să nu le ridicăm la rang de unic reper al reușitei școlare.) Unul a obținut nu știu ce notă, mică, mai mică decât se aștepta, fatalitate, suferință, nu mai ocupăm noi, școala X, noi, județul X, locul I sau îl ocupăm fără a avea, altă mare nenorocire, măcar o medie de 10 pe linie! Se nasc suspiciuni. Ce se întâmplă cu copiii ăștia, nu au învățat destul, ce educatori au? Nu sunt tot aia cu care un an întreg au triumfat la concursuri? Dezamăgiri peste dezamăgiri, planuri de măsuri, de corijare a situației, amenințări, promisiuni că nu se va mai întâmpla, că va veni unul, una la școala X care la anu’ va aduce succesul total, acum fiind în concediu, dar sigur se și gândește la strategiile viitoare de dezvoltare a învățământului!!!
Toți uită voit că un copil nu crește alimentat de cifre și procente, deși în jur în realitatea noastră astea sunt unitățile de măsură. Un exemplu e suficient, de câte ori n-am auzit oameni savurându-și victoriile materiale în termeni ca: Mai am încă o casă, pe lângă cele 2, încă o mașină, încă 10 perechi de pantofi de firmă…, încă un teren la marginea orașului… (iar îmi zboară gândul la Caragiale!)
Sufletul unui copil este și atât. Devine. Nu-i trebuie conectare la un aparat care să-i măsoare matematic evoluția, nu-i trebuie comparații, apropieri defăimătoare. Crești cu greu un copil – un elev, vezi încet cum ceea ce vorbești cu el își apropie. Și nu vezi azi, mâine, dacă ești inițiat poate ai șansa să vezi vreodată, dacă nu – rămâi într-o permanentă stare de așteptare. O viață uneori! Și merită!
Tentația de a le converti devenirea în procente îl dezamăgește, îl face să te privească cu dispreț pentru că nu chiar înțelegi că el a muncit, că a uitat de joacă, de micile distracții, că a ratat mari întâlniri pentru a răspunde unor cerințe contabilizate: 40 de probleme, 20 de eseuri, 100 de exerciții etc. Cei care le formulează spun că așa e firesc, că așa se desenează progresul.
Ați calculat, voi cei obsedați de mărimea triumfului, câte ore, câtă energie consumă copiii pentru a fi așa cum îi vreți? Nu, cu siguranță! Nici nu o veți face, ștanța demersului vostru, orgoliul de mari oameni ai vieții noastre ignoră dimensiunea afectivă, emoționalul. Și cu copiii personali faceți la fel?!
E nevoie de reevaluare a pașilor maturilor, pentru a se poziționa doar în relație cu elevii și nu cu dezideratele nu știu căror instituții sau (și mai grav!) cu propriile orgolii!

Ana Koman – Editor online