Pentru început, să vedem cum defineşte DEX-ul credinţa: CREDINŢA [este:] 1. Faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranță, certitudine. 2. Încredere (pe care o inspiră cineva […] 4.Speranță, nădejde [şi abia în ultimul rând…]  5. Convingere despre existența lui Dumnezeu; mărturisire a acestei convingeri prin respectarea prescripțiilor bisericești; iar noi ştim bine că românul, când spune acest cuvânt se referă la credinţa în Dumnezeu.

Ei bine, această credinţă mărturisită de mulţi este o falsă mărturie. De ce credem asta? Vom exemplifica întâi, cum era privită şi practicată credinţa în trecut.

Credinţa ieri…

Până în 1989, credinţa nu era interzisă pe faţă, însă fără zgomot, preoţii era ridicaţi de Securitate şi înfundau puşcăriile (ex. Arsenie Boca click aici), iar cei – puţini – care frecventau biserica erau… monitorizaţi  (ca să nu spunem urmăriţi). În zilele de Paşte, când se lucra nefiind sărbători legale, cei care îşi luau la pachet ouă roşii, le curăţau sub birou şi luau acasă cojile roşii, de frica turnătorilor. La fel, unii activişti de partid puteau fi văzuţi în noaptea Învierii în biserică sau în preajma ei. Deşi cu toţii se fereau, motivele lor erau diferite, unii – ca să nu fie văzuţi de turnători, alţii – ca să vadă cine merge la biserică. Mergând mai înapoi în timp, înainte de comunişti, preotul satului era şi învăţător şi judecător şi uneori chiar doctor pentru enoriaşii săi. Preotul era respectat şi iubit de oameni, iar preoteasa era mâna lui dreaptă, fără ca aceştia să pretindă nici o plată pentru serviciile lor. Mulţi dintre bunicii şi străbunicii noştri şi-au scos buletine pe baza actului de botez întocmit de preot în biserică, aceasta fiind singura autoritate care înregistra naşterile, botezurile, căsătoriile, decesele şi asta se făcea fără bani. Dacă omul avea, dădea ce putea, dacă n-avea, nu dădea, dar mortul nu rămânea neîngropat. Oamenii credeau cu adevărat în Dumnezeu şi Atotputernicia Sa, iar rugăciunea lor era o întâlnire intimă în care ei vorbeau cu Dumnezeu. Multă vreme după 1989 biserica şi armata erau pe primele locuri în sondajele referitoare la încrederea românilor. Să vedem ce se întâmplă astăzi.

Credinţa astăzi

În zilele noastre, cultele religioase au dobândit prin  Constituţie deplină libertate, fiind autonome şi, prin urmare, Biserica este despărţită de Stat. Mai mult, bisericii i s-au retrocedat averile manăstireşti şi alte bunuri, terenuri, clădiri, păduri etc. care finanţează acum bugetul bisericii. Cu atât mai mult este de neînţeles hotărârea guvernelor României de a contribui copios la finanţarea construirii Catedralei Neamului, căci biserica are destui bani, iar guvernul are un buget prăpădit, pe care îl şi administrează cum nu se poate mai prost! Este de la sine înţeles că “neamul” nu va ajunge niciodată la această catedrală, ea fiind doar fala deşartă a conducătorilor bisericii. Pe de altă parte, credinţa a ajuns să fie terfelită de tot felul de politicieni, ba chiar de preoţii înşişi, în diverse moduri. Politicienii îşi amintesc de credinţă mai ales în preajma alegerilor şi, de multe ori, poţi auzi din amvon îndemnurile preotului către enoriaşi de a vota cu unul sau altul dintre aceştia. Ce cauta politica în Biserică? Unii preoţi cred că nu-L pot mânia pe Dumnezeu…

Mai este poporul român credincios? DA, poporul crede în Dumnezeu, dar nu mai crede în Biserică, lucru demonstrat de unele sondaje făcute anul acesta,  unde Biserica s-a situat pe locurile 3-4 în încrederea românilor, pierzând întâietatea în faţa pompierilor şi armatei. Şi nici nu e de mirare! Avem: preoţi-cântăreţi care dau concerte, preoţi care întreţin relaţii sexuale nenaturale, preoţi care te lasa cu mortul neîngropat dacă nu le dai milioanele pretinse şi clerici ridicători de catedrale faraonice care nu folosesc nimănui, doar mândriei deşarte a unora.

Iisus predica desculţ… şi n-avea facebook…

Iisus n-a avut odăjdii, uneori nici sandale, iar facebook-ul nu se inventase şi totuşi… a fost ascultat şi urmat de mulţimi de oameni. Astăzi, se cheltuiesc averi pentru vestminte preoţeşti, cât mai sofisticate, uneori bătute cu aur şi pietre scumpe, a căror valoare se ridică la preţul cu care s-ar putea construi spitale, şcoli sau alte aşezăminte folositoare comunităţii. Şi pentru ce? Pentru ridicolă mândrie a mai-marilor bisericii. Ptiu… ferească-ne Dumnezeu! Tot ce ne-a învăţat Iisus când a fost pe Pământ, a fost denaturat de om şi – apoape s-a pierdut.  Nu degeaba spune românul  “să nu faci ce face popă, să faci ce spune popa”, este constatarea înţelepciunii populare, care vede ce se întâmplă astăzi cu credinţa şi slujitorii ei. Există însă şi o anumită categorie de credincioşi care confundă preotul cu Cel în Numele Căruia vorbeşte. Şi de ce ar vorbi preotul în Numele Lui? De ce se folosesc politicienii, şi nu numai ei, de Numele Domnului? Pentru că ne-au îndobitocit comuniştii şi nu mai ştim să spunem NU, zicem doar amin-amin-amin, în coloane nesfârşite pe facebook şi uităm de comuniunea spirituală cu Dumnezeu prin rugăciune tainică. Totul se face de faţadă iar credinţa nesprijinită de fapte nu este credinţa adevărată. Ea cere umilinţă, modestie şi iubire de aproapele nostru. Se pare că în zilele noastre aşa ceva nu prea există… De asta spuneam că mărturiile despre credinţă sunt astăzi false!

Livia Dragu
&

Radu Botez – parapsiholog – Senior Editor
Co-autor a Ediţiei de colecţie: “Între psihologie şi parapsihologie” – click aici
www.parapsiholog.ro