Limba română, generoasă cu toate cuvintele sale, notează în dicţionare pentru substantivul „scaun” printre altele explicaţia că este o mobilă cu patru picioare, cu sau fără spetează, pe care poate ședea o singură persoană, fiind inclus în structuri ca „a fi cu scaun la cap”, adică înțelept, „a sta între două scaune”, a ocupa o poziție nesigură. Popular, cuvântul are şi sensul de „bancă” (cu spetează sau fără) pe care se pot așeza mai multe persoane.
Nevinovat cuvânt, aş spune, dar omniprezent în universul nostru. După ceva ore de stat în picioare scaunul îţi oferă şansa de a-ţi reveni, de a te relaxa, de a te face comod o vreme pentru ca apoi să-ţi continui traseul zilei. Sunt spaţii destinate aşteptării, unde scaunele motivează semantica cuvântului „aşteptare”. Sunt profesii în care ziua de muncă înseamnă oră, ore/pauză/pauze. Că e de cafea, că e de fumat, că e de masă etc. întotdeauna se asociază cu prezenţa a ceva pe care te poţi aşeza, un scaun, un pervaz, un colţ de masă.
Problematice devin reacţiile unui om când îşi aproprie scaunul pe care s-a aşezat o dată, când interzice altuia să se aşeze pe el, ba mai mult îl converteşte într-un obiect generator de conflicte. (Mă amuz că trebuie să scriu despre asta, dar faptul trebuie relatat!). În acelaşi timp îmi aduc aminte că bătrâna care mă îngrijea când era mică spunea „să mă pun pe scaun!” spre disperarea mamei care o corecta: „se aşeză, e corect!”.
Doamna care are ca reper al existenţei sale într-un anumit spaţiu scaunul într-una din zile găsindu-l ocupat, cu nevinovăţie, de o altă persoană a izbucnit. S-a simţit ameninţată în integritatea sa profesională, a început să dea explicaţii psihologice ocupării de scaun!, să acuze, să găsească în aceasta un act făcut intenţionat pentru…. Pentru?
Ce să înţeleg din aceasta? Că totul se rezumă pentru dumneaei la a sta pe un scaun într-o pauză? Că ne „împrietenim” atât de tare cu scaunul încât acesta devine numai al nostru? Şi numai al nostru? Că lipsa de echilibru în atitudine, în comportament se explică prin frustrările acumulate de la atâtea „ocupări de scaun”? Că limita răgazului este definită de suprafaţa unui scaun?
Sau? Că eul importanţei este activ începând cu scaunul meu/nostru?
M-am minunat de diversitatea manifestărilor umane, de faptul că „un stat pe scaun” înseamnă pentru unii sensul lor în viaţă! Şi mă-ntreb: Oare ce valoare are pentru doamna derajată o îmbrăţişare? Are?

Ana Koman – Editor online