Cunosc destui oameni care reușesc să convingă alți oameni despre lipsa lor de valoare. Subtil, uneori și cu furie, ei le induc convingerea că neputința lor este o realitate. Ideea de neputință poate duce la imposibilitatea de a acționa, anihilând orice inițiativă, dar și orice urmă de curaj. Existența celor deveniți victime devine complicată și incredibil de dureroasă.
Din punctul meu de vedere, a discuta cu sinceritate despre propriile neputințe, este un act de mare curaj.
“Nu mă pot opri din băut alcool dacă am apucat să gust”, “Nu mă pot lăsa de fumat”, “Nu mai pot iubi după ce am fost înșelat/înșelată”, “Nu mai pot socializa după ce am fost umilit/umilită”, “Nu pot mai vorbi în public”, “Nu mai pot mânca în public”, etc. sunt doar câteva dintre neputințele despre care mi s-a vorbit la consiliere.
Cu ceva timp în urmă, cineva mi-a mărturisit “Am impresia că atunci când vă vorbesc despre neputințele mele este ca și cum m-aș dezbrăca în fața dumneavoastră. Îmi este rușine de mor! Ce să fac să nu mai simt asta?”
Ca să detensionez atmosfera i-am răspuns glumind “Imaginați-vă că sunt nevăzătoare sau că stau cu spatele la dumneavoastră”. S-a amuzat și m-a rugat să schimb poziția scaunului, astfel încât să stau cu spatele. Efectul obținut a fost peste așteptări și de atunci am în vedere și această posibilitate de abordare.
În viață, sunt și momente când trebuie să-ți accepți neputința… pentru a putea merge mai departe. O domnișoară ajunsă în scaun rulant (după un grav accident de circulație), după o depresie cumplită, câteva recidive și multe ședințe de terapie, a ajuns la concluzia că “până nu mi-am acceptat neputința, n-am crezut că se poate trăi și așa”.
Celor cu invalidități permanente, care au optat pentru consiliere, le spun și le tot repet “Nu vă mai concentrați pe ce nu aveți sau pe ce nu mai puteți face, gândiți-vă cu calm ce puteți face cu ce mai aveți acum”. Acceptă cu greu, dar nici eu nu renunț în a-i convinge că se poate.
Puțini oameni știu că există sindromul neputinței învățate. Din păcate, se poate manifesta la orice vârstă. La copii, acest sindrom se poate dezvolta îndeosebi la cei cu vârstă sub 8 ani. Ce poate duce la apariția acestui sindrom la cei mici? Comportamentul exagerat de protector al părinților, bunicilor, profesorilor, în general al persoanelor apropiate, care sunt gata să facă absolute totul pentru copil. La adulți, instalarea acestui sindrom poate fi declanșată de un șef prea autoritar sau prea pretențios. Cu cât echipa este mai numeroasă, cu cât stresul este mai puternic, pericolul instalării sindromului neputinței este mai mare.
Vă rog să aveți în vedere că nu puteți fi pe placul tuturor. Celor care le place să epateze, nu le plac oamenii modești; celor mediocrii, nu le plac oamenii inteligenți; celor lăudăroși, nu le plac deloc oamenii rezervați.

“Descoperă simplitatea în orice lucru complicat. Descoperă armonia în locul discordiei. Descoperă oportunitatea în orice situație dificilă” a spus cândva Albert Einstein. Mi-a plăcut foarte mult acest sfat și am încercat să-l pun în aplicare ori de câte ori neputința de a simplifica ceva, părea un obstacol de netrecut. Dacă veți încerca, vă poate fi de mare ajutor. Mie mi-a fost.

Există o carte “Fiți îngăduitori cu neputințele oamenilor”. Este o mărturie al unor mărturisiri despre Părintele Arsenie Boca, o veritabilă colecție de convorbiri cu o parte dintre cei care l-au cunoscut. M-au impresionat profund cuvintele Părintelui Arsenie adresate tânărului Gherasim “Mă să fiți îngăduitori cu neputința omenească! Asta să o ai toată viața în mintea ta: să fii îngăduitor cu neputința omenească!”.
Pornind de la cele citite în această carte, am învățat să fiu mai tolerantă, mult mai analitică, dar să și pun pe seama neputinței omenești orice acțiune sau gând rău îndreptat asupra mea. La ce fel de neputințe m-am gandit? La neputința de a fi bun, de a nu fi invidios, de a fi corect, la neputința de a nu-și putea stăpâni frustrările, furia, etc.

În concluzie, neputința poate fi anihilată dacă învățați să vă controlați, dacă încercați să vă înțelegeți pe voi și acțiunile voastre, dacă vă informați, dacă nu renunțați să căutați soluții, în loc să vă lamentați.
Neputința nu este un lucru rușinos, este o stare care poate fi temporară și asupra căreia va trebui să acționați. Privind-o cu sinceritate, cu curaj, dar și cu siguranța că poate fi învinsă, sunt sigură că veți reuși, chiar dacă nu este deloc ușor. O spun din proprie experiență și vă asigur că merită tot efortul, mai ales dacă nu aveți de ales.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici