„Ar trebui să începem să trăim înainte de a deveni prea bătrâni”

Una dintre cele mai frumoase amintiri ale copilăriei mele este un cinematograf. Fiind situat destul de aproape de casa părintească, am avut şansa de a viziona o mulţime de filme din care am învăţat, de mică, o mulţime de noţiuni. Părinţii mei au încurajat mersul la cinema şi oricât de strâmtoraţi ar fi fost cu banii, niciodată nu au refuzat atunci când, eu şi fratele meu, le ceream bani pentru bilet.
Despre ceea ce înseamnă regretul şi posibilele sale urmări, am aflat dintr-un film, mai precis dintr-o replică auzită într-un film. Subiectul filmului nu era regretul, dar era atât de bine conturat, încât, tot timpul filmului, s-a „manifestat” ca o prezenţă secundară, imposibil de ignorat. În traducere, replica actriţei suna cam aşa: „Ar trebui să începem să trăim înainte de a deveni prea bătrâni”. Cine a spus-o? Superba Marilyn Monroe grav afectată de regretele pe care le avea. Intelesem bine că regretul este o părere de rău de care ar trebui să ne ferim toată viaţa, dar felul în care a spus-o, m-a impresionat profund şi mi-a trezit curiozitatea de a şti mai mult…
Cât de supărătoare pot fi regretele, am aflat din propria experienţă, dar şi de la nişte prieteni, care mi-au solicitat consilierea. Vă invit să urmăriţi opiniile câtorva dintre dânşii…

D-nul S: „Eu regret totul: alegerile pe care le-am făcut (îndeosebi profesia şi nevasta), oraşul în care trăiesc, banii pe care i-am cheltuit nebuneşte şi fără rost. Şanse am avut, dar îmi trăiam viaţa mult prea intens, ca să mai am timp pentru analize sau observaţii. „Trăieşte clipa” este o idee prostească, care m-a determinat să fac o mulţime de greşeli, pe care acum le regret. Durerea este mai mare decât mi-aş fi imaginat şi nu ştiu cum aş putea să o depăşesc…”

D-na P: „La viaţa mea, am ascultat tot ce mi s-a spus. Greşeala este că am crezut tot ce am auzit: declaraţii mincinoase, bârfe, mărturisiri, promisiuni. Cunoasteam proverbul „copilul şi beţivul spun adevărul”, dar m-am iluzionat continuu şi am sperat că ceva, în bine, se va schimba şi în existenţa mea. Regret că mi-am pierdut cei mai frumoşi ani din viaţa lângă o persoană care spunea adevărul doar când consuma alcool. Eram drăguţă, gospodină, descurcăreaţa numai când soţul meu era „treaz”. După câteva pahare, în mintea sa deveneam altcineva… o grasă cu fundul mare, o fraieră care ocupa un serviciu la stat, prost plătit şi fără nicio perspectivă. Amintiri frumoase am numai din perioadă anterioară cunoaşterii lui. Marele meu regret este că nu mi-am ascultat părinţii. Nu l-au plăcut din prima clipă în care l-au văzut, m-au avertizat… însă nu am ţinut cont de nimic. Regret profund durerea pe care le-am pricinuit-o şi pe care mi-am pricinuit-o… atât amar de vreme!”

D-nul B: „Pentru mine cariera a reprezentat TOTUL. Sărăcia în care m-am născut şi crescut m-a făcut să cred că numai o carieră strălucită îmi poate oferi bogăţia la care am visat. Carieră strălucită am, bogat sunt, dar ceva îmi lipseşte. Nu sunt deloc suficiente. Am fost şi încă mai sunt, un bărbat frumos. Asta a atras multă lume în jurul meu, dar de păstrat i-am păstrat doar pe cei/cele care aveau legătură cu cariera. Regret că i-am îndepărtat pe toţi cei care mi-au arătat afecţiune. Pe atunci o considerăm o „slăbiciune” şi nu puteam să-mi permit aşa ceva. Ar fi putut exista o căsătorie reuşită, unul sau nişte copii… Abia acum simt lipsa unor îmbrăţişări dezinteresate şi a cuiva cu care să discut seara la un ceai. Cui o să-i las ceea ce am dobândit? Părerea de rău de a fi respins, demult, pe cineva foarte special, mă urmăreşte ca o umbră.”

D-ra D: „Sănătatea nu a fost niciodată punctul meu forte. Am o deficienţă, cam greu de observat şi despre care nu sunt pregătită să vorbesc. Sătulă de investigaţii, spitale şi tratamente, am luat de bun cam tot ce mi s-a spus. Un medic cunoscut mi-a spus că nu se mai poate face nimic. Cu greu, dar am acceptat. N-am mai solicitat şi alte opinii, nici nu am mai continuat cu alte tratamente, nici măcar cu cele de întreţinere. Ultima terapeută cu care am lucrat, mi-a spus că sunt plină de frustrări şi că acesta ar putea fi motivul că nu progresez deloc. Am plâns rău, foarte rău… Apoi am decis să renunţ la tot ceea ce iniţiasem. Boala s-a agravat şi regret nespuns decizia prostească de atunci. Ultimul medic care m-a consultat, mi-a explicat că m-ar fi putut recupera dacă m-ar fi cunoscut mai demult. Şi de la dânsul, dar şi de pe Internet, am aflat că boala mea era vindecabilă, dar eu am lăsat totul baltă şi m-am luat după… un prost! Regretul  este imens, iar durerea sufletească a ajuns de nesuportat!”

D-nul T:  „Întotdeauna mi-am dorit să călătoresc, am avut ceva de nomad în mine. Am amânat mereu, invocând fel şi fel de motive: lipsa banilor, lipsa timpului liber, etc. Dorinţa mea de a călători este un vis neîmplinit. Regret continuu, sunt tot mai trist pentru că, acum, sunt prea bătrân pentru a mai pleca la drum lung.”

Indiferent de povestea dânşilor, întrebarea de la sfârşitul conversaţiei noastre a fost cam aceeaşi „Cum să depăşesc regretele?”.
În primul rând, i-am sfătuit să nu mai privească regretul ca pe o renunţare. Într-adevăr, este o părere de rău, dar nu un sfârşit de drum şi niciun drum închis. Indiferent cât de puţin timp consideră că a mai rămas, ceva se mai poate schimba şi mai cred că se şi merită încercat.

D-nului S, care regretă toate alegerile pe care le-a făcut (profesia, nevasta şi cheltuielile nesăbuite), i-am recomandat să ignore trecutul şi să încerce nişte alegeri noi, adecvate vârstei şi posibilităţilor pe care le are în prezent, acordând o mai mare atenţie hobby-urilor pe care le are şi pe care  consider că le-ar putea ridica la rang de artă.

D-nei P i-am recomandat să se detaşeze, aşa cum consideră dânsa că i-ar fi mai bine, de persoana care i-a făcut atât de mult rău şi să nu mai regrete alegerea făcută în baza sentimentelor din tinereţe. Ce a fost a fost, important este doar ce a învăţat din asta, ca unic reper pentru deciziile de mai târziu.

D-nului B i-am citat replica actriţei Marilyn Monroe „Ar trebui să începem să iubim (intenţionat l-am înlocuit pe „trăim”) înainte de a deveni prea bătrâni”. A înţeles imediat ce voiam să spun şi a plecat grăbit spre cea mai apropiată florărie… bănuiţi dumneavoastră de ce.

D-reiD i-am spus că medicina a progresat mult în ultima vreme şi că nu este deloc indicat să se dea bătută. Despre persoanele cu deficienţe vizibile, mulţi cred că ar fi pline de frustrări, le aruncă asta în faţă şi apoi se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu toţi medicii sunt de top, uneori se mai fac şi greşeli, cât despre ceilalţi „binevoitori” ce să mai vorbim? Nu ştii cum se spune? „Câinele moare de drum lung şi prostul de grijă altuia”, capul sus şi mergi înainte, nu se ştie niciodată pe cine urmează să întâlneşti şi cum te-ar putea ajuta!” i-am spus atingându-i prieteneşte umărul.

D-nului T i-am recomandat să facă o evaluare serioasă a stării sale de sănătate. În funcţie de rezultat, l-am sfătuit să ia o decizie în legătură cu dorinţa sa de a călători. Dacă este sănătos să plece imediat într-o călătorie, iar dacă nu este, să înceapă un program de fortificare şi tratament pentru a deveni apt de călătoria mult visată.

Recunoaştem sau nu, eu cred că fiecare dintre noi avem anumite regrete. Nu este nimic anormal în asta, depinde doar intensitatea la care le resimţim şi cât de mult ne afectează viaţa.
Când regretele conduc la durere sufletească, unii aleg consilierea, căutând o soluţie dar şi un răspuns. Din păcate, rămân prea mulţi care se gândesc continuu, într-o absolută tăcere, cum „ar fi putut să fie dacă…”, refuzând cu încăpăţânare orice altă alternativă. Pentru dânşii am scris un asemenea articol, sperând că i-aş putea ajuta.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici