Lui Ecati
Vremea examenelor favorizează comentariile de orice fel. Părinţii sunt primii care se avântă în tot felul de speculaţii dăunătoare copiilor, şcolii, ba chiar şi lor. Şi cum toată lumea se pricepe la sport şi şcoală în România, teoriile părinţilor abordează orice problemă, de la calitatea şi corectitudinea subiectelor de examen, la comportamentul copiilor în timpul probelor, la modul în care se evaluează. Există întotdeauna ceva de adăugat, de perfectat, de reclamat. Cineva este întotdeauna vinovat de eşecul copilului personal şi nimeni nu e de lăudat pentru succes.
Am nimerit cu bună ştiinţă într-o asemenea realitate, din respect pentru nişte copii care au învăţat mult, care au muncit mult şi care meritau să fie încurajaţi. O dimineaţă răcoroasă numai potrivită pentru un examen, cu un cer senin, cu mulţi copii ce urmau să dea primul test important din viaţa lor, dar şi cu mulţi părinţi îngrijoraţi, temători, gălăgioşi. Toate urările de succes fiind făcute, copiii şi-au văzut de treaba lor, elegant şi sigur, aşa cum fuseseră învăţaţi. Părinţii s-au risipit pe unde au putut, ba la vreo ceainărie, ba la vreo cafenea, conversând despre ce le-o da, daca vor şti.

Tipologia părinţilor uimeşte!
O categorie destul de bine reprezentată sunt cei care pun scoruri mari pe diferite subiecte, despre care au auzit probabil prin casă, pe la televizor, pe la copiii lor. Se contrazic în privinţa unor sinonime (cuvinte cu sens apropiat) sau a unor formule matematice. Ştiu că aceste lucruri sunt sigur prezente în testele copiilor şi ce-or face ei dacă le încurcă?. “Pe a mea am învăţat-o – spunea o mămică – să le deosebească, să le pună în propoziţii, să le scrie de două ori pe ciornă, e un copil deştept, doar”. Alta, adăuga faptul că pe al ei, copil care a terminat cu zece pe linie!, l-a rugat să citească foarte bine totul, să sublinieze ce nu ştie bine şi să se gândească, să nu facă vreo greşeală ca prostu’. “Trebuie să citească foarte bine cerinţa, dragă, asta-i totul!” încheia glorioasă.
O altă categorie e cea a părintelui discret, bun ascultător, receptiv la vorbele celorlalţi, care punctează câte ceva când e vorba de profesori, de lecţii (“Au făcut la şcoală, oare acest lucru?”, Cică le-a dat, nu ştiu ce, sigur au lucrat cu profa la clasă?).
Părintele alarmant este cel mai greu de suportat. Aude vreo bârfă, vreun zvon despre un subiect şi imediat dă drumul temerilor sale: “O fi greu, cică e greu, e foarte greu, ba nu, e uşor, ştie şi unul de doi ani. Am auzit în maşină subiectul şi chiar le-am rezolvat conducând, fără să le scriu pe vreo hârtie, e simplu, copilul meu o să rezolve tot, e deştept! Doamne, ajută!”
O tipologie aparte este cea a părinţilor absenţi, aparent. Nu dau semne că i-ar interesa ce se întâmplă, nu împart copiii în proşti şi deştepţi, participă elegant la discuţii, fără a da soluţii sau a împărtăşi opinii. Desigur că stăpânesc şi ei o teorie, dar aşteaptă, aproape moromeţian, interlocutorul potrivit.
Există şi unii părinţi care îşi văd de treburile lor, fără a-şi însoţi copiii la examene, i-au îmbrăţişat acasă, le-au urat succes, înscriind şi ziua examenului în şirul celor obişnuite. Asta nu exclude emoţia, pe care, probabil, şi-o maschează foarte bine.
Stau şi observ, mă gândesc la elevii mei, la mersul tramvaielor, îmi sorb liniştită cafeaua, ascultând speculaţiile părinţilor. Dintr-un punct de vedere, le dau dreptate, nevoia de a se confesa sub imperiul emoţiilor o are toată lumea. Simţi imediat când cel din faţă îţi poate primi cuvântul şi chiar dacă nu e gata, tu forţezi şi îţi porneşti cuvântarea.
Spectacolul la care asist se schimbă radical în momentul încheierii examenului. Iese primul copil. Părinţii sunt alţii, cad toate categorisirile mele. Nu pot relata diversitatea reacţiilor acestora, sincer, îmi era atât de milă de copilul care tocmai terminase o lucrare, care nu avea niciun chef să vorbească public despre ce făcuse. Toţi îl chestionau: ce-ai făcut?, cum a fost?, la subiectul al doilea ai scris?, compunerea câte rânduri a avut?, câte problema s-au dat?, le-aţi lucrat?, colegii tăi au scris? ai ştiut formulele? etc. Unii răspundeau, alţii nu, plecau, epuizaţi de priviri şi cuvinte. Era o formă de răspuns! Pe care nu-l exersaseră!
Am înţeles în acel moment, mai mult ca niciodată, cât de important e să ai echilibru în toate, să-ţi stăpâneşti emoţiile, să-ţi interiorizezi vorbele şi să zâmbeşti unor copii deştepţi.

Ana Koman – Editor online