Am cunoscut de curând o familie. Corespunde aproape total imaginii consacrate a familiei. Doi copii, unul de liceu, unul de gimnaziu, doi părinți specialiști în contabilitate, mama, în transporturi maritime, tata. Existență marcată de respectul pentru muncă, consacrată binelui copiilor. Fără mari devieri în viața școlară, copiii învață, mult, puțin, după cum dictează profesorii. Părinții merg la serviciu, conștiincioși urcă în carieră, devin șefi, se mențin pe scara socială. O normalitate firească, dorită, cred,  de toată lumea. Nu simțeam că fac părinții eforturi pentru a-și menține echilibrul visat, intuit de când se căsătorise. Sacrificii? Poate refuzul de a pleca pe mare pentru a sta alături de familie din partea tatălui. Mama și l-a dorit acasă pentru educația celor doi copii. Un ușor regret simt în vocea domnului, fascinația mării pare a-l fi cuprins o secundă, își revine repede, știe că pentru băiat e foarte important modelul patern. Așa a fost educat de tatăl său, așa a făcut și el și se așteaptă ca și băiatul să facă la fel. E de apărat o cultură a familiei! Nu știu dacă și de practicat, lumea se schimbă, s-a schimbat, libertatea este căutată mereu, într-o formă confortabil gândită. Cantonarea în tipar denaturează ideea Eului ce-și asumă, cu orice risc un drum al său, nu programat.

Locuința familiei, un apartament mic, cu două camere, etaj IV, într-un bloc comunist, fără interfon, cu pereții verzi, un număr ruginit atârnând la intrare. Copiii – o cameră, părinții-o alta, o bucătărie fără balcon. De la o vreme cel mare, băiatul, e din ce în ce mai revoltat, nu o mai vrea prea aproape pe soră-sa, a devenit foarte curioasă de când el are o prietenă. Cere mereu să fie singur, își dorește camera sa. Decența și calmul tatălui îl readuc în real. Pare îndrăzneață dorința de a avea un alt apartament, de nerealizat, deocamdată. Așa se termină discuția, se împacă părțile, aia mică chicotește pregătindu-se să-i ia telefonul lui Andu pentru o nouă ședință de verificat mesaje…

Recunoscut în firmă prin calitățile manageriale, prin devotamentul față de aceasta, tatăl a fost premiat tot timpul. Bani, excursii, tichete. Mulțumit de fiecare dată, tatăl i-a învățat și pe cei de acasă că efortul este întotdeauna văzut și recompesat, motiv de bucurie.

Într-o zi șeful cel mare îl invită pe exemplarul său angajat să vizioneze o serie de locuințe, fără ca acesta să știe că avea de gând să bucure o familie. Se vizitează, se fac aprecieri, estimări, totul în linia impusă de relația superior-angajat. Parcă o casa  mare, de pe o stradă din centru, i-ar fi plăcut lui Andu, gândește o secundă tatăl, nu deocamdată-nu! Finalul de an aduce bilanțul, realizări, pierderi mai mici decât beneficiile și… premii. Singurul numit pentru recompensă în anul acesta era tatăl celor doi copii, răsplătit pentru cei 25 de ani de stat în port, fără vreo ieșire pe mare, pentru fidelitate, modestie și performanță. Premiul: o casă! Una dintre cele vizionate! Decența a însoțit și de data asta reacțiile marinarului, uimind a nu știu câta oară pe cei din jur cu calmul și eleganța sa.

Firescul relatării făcute de această familie mi-a amintit de vorbele mamei mele, care ajutând atâtea femei să aducă pe lume copii minunați, le ura întotdeauna sănătate și credință în puterea de a avea.

Ana Koman – Editor online