Ne place să primim daruri, oricare ar fi acestea, un zâmbet, o îmbrăţişare, o mângâiere, o emoţie, o floare, o carte, un stilou, o brăţară, o rochie, o cravată, o casă, o maşină… continuaţi…, fiecare dintre acestea are, cu siguranţă, o încărcătură afectivă. Cred că şi cel mai exigent om şi-ar găsi darul potrivit în lumea asta, odinioară Homer spunând că:  “Darul e plăcut, oricât de mic ar   fi.”

De câte ori în momentul primirii unui dar n-am auzit replica: “Nu ţi-am adus mare lucru, e un dar simbolic!”  Mă întreb dacă am avut vreodată răgazul să căutăm oare simbolicul, am cercetat acea dimensiune emoţională, acea energie din obiectul primit puse acolo de cel care-l  oferă? Am împărtăşit tot atâta bucurie câtă a fost aşezată în cadoul oferit/primit? Sau poate numai convenienţă! I-am găsit rostul? Şi poate de aceea în limba română cuvântul dar este şi  conjuncţie, tocmai pentru a induce ideea unei potenţialităţi a gestului.

Seneca, un filosof roman, ne îndemna să dăruim “…aşa cum primim, cu bucurie, repede şi fără vreo ezitare”.  A dărui e o frumoasă lecţie de învăţat, fără ezitare şi cât  mai curând, pentru a şti cum să oferi şi cum să primeşti! Amândouă rolurile ne aparţin, acum suntem dăruitori – expeditori, tot acum sunt primitori – destinatari! Un sublim schimb, mai presus de noi!

Întotdeauna mi-au plăcut darurile, dar pe cele de cuvinte le-am primit fără rezerve, sunt imateriale, nu angajează decât spiritul şi se traduc prin nenumărate reprezentări, de la salut, la complimente, mulţumiri, încurajări, interogaţii, uimiri, sancţiuni, revoltă. Cuvintele trăiesc şi respiră ca oamenii! Eu le primesc în fiecare zi şi ţin atât de multe la ele, fiindcă vin din inocenţa celor cu care lucrez, de aceea nu pot fi decât daruri… de bucurie. Câtă sărăcie au cei care nu le aud sau vor să nu le audă! Pe mine mă transformă şi mă apropie de simplitate, de puritatea originară a rostirii.

Într-una din zile, într-o sală mică, atenţia tuturor era îndreptată spre ascultarea unui text scris de o fetiţă ambiţioasă, gata de întrecere, despre un răsărit de soare, despre armonie, cuvintele devenindu-i metafore, rostite încrezător, cu teama de a nu le uita. Primeam, mari şi mici, un dar de cuvinte, căutat (nici nu cred că se gândise Mara că asta face când le-a scris sau când le citea!). Era o temă de scris, doar, o banală temă, ce putea fi uitată  şi nerezolvată, ascunsă de părinţi, reprogramată, aceasta în cazul că era şcolarul conştiincios! Venise momentul când textul auzit trebuia răsplătit. N-am făcut-o eu, cum probabil s-ar fi cuvenit, ci un copil simpatic şi rebel din grupul nostru, curajos şi fără prejudecăţi  în a exprima exact ce simte. În insistenţa cererii mele de a avea o opinie despre cele auzite, Răducu a exclamat cu o lejeritate uimitoare: “E ca-n carte, doamna!” S-a gândit atunci că Mara a ajuns să compună ca un scriitor, că ştie să folosească cuvintele cu mare artă. A fost sincer cu el şi cu Mara, cu noi, cei care îl ascultam, a uitat de formule sofisticate de apreciere şi a zis… Vorbele mele de laudă n-ar fi echivalat cu exclamaţia inocentă a lui Răducu.

Mara a râs, sigură pe ea, şi-a primit darul de cuvinte, neuitând, bineînţeles că mai întâi ea a oferit ceva.

Ne-am bucurat de zâmbete, iar eu am reflectat  mai mult, încă o dată,  la adevărul spus de copiii  trăitori în cuvinte. Am rămas şi cu o nedumerire: la ce carte s-o fi gândit Răducu? Am citit-o?

Ana Koman – Editor online