Din punct de vedere lingvistic, interesul reprezintă preocuparea de a obține un avantaj, un succes. Din punct de vedere psihologic, interesul poate fi considerat o orientare activă și durabilă a cuiva spre anumite lucruri, din dorința de a le cunoaște și înțelege.
Lipsa interesului pentru a învățătură a unor copii din ziua de azi, nu este doar un subiect al discuțiilor purtate în cancelariile școlare. Este un subiect abordat și de părinți, care, îngrijorați de amplitudinea acestui fenomen, apelează la consiliere psihologică pentru copiii lor.
În ultimul timp, tot mai mulți părinți m-au contactat și mi-au solicitat un punct de vedere în legătură cu lipsa interesului pentru învățătură, manifestat din ce în ce mai acut.
Cum eu nu dispun de timpul necesar pentru a discuta cu toate persoanele care-și doresc, m-am gândit să scriu un articol în care să se poată găsi cam tot ce aș avea de spus în legătură cu acest subiect.
O bună prietenă, profesoară într-o școală de stat, îngrijorată de lipsa interesului pentru învățătură a majorității copiiilor de la clasa ei, a încercat să abordeze subiectul, alegându-l că temă de discuție la una din orele de dirigenție. Știți ce răspunsuri a primit? Vă redau câteva și apoi vom analiza.

“La ce bun să învăț dacă tot o să plec în străinătate? Termin cele opt clase și apoi plec, vreau să câștig bani cât pot de repede!”

“Ceea ce îmi trezește mie interesul este doar ce se află dincolo de satul în care locuiesc. Matematica mă disperă, cititul mă plictisește, temele mă adorm. La ce bun toate astea când lumea întreagă mă așteaptă să o descopăr?”

“Eu cred că învățătura este un motiv de stres și de proastă-dispoziție. Fiecare profesor consideră materia sa ca fiind foarte importantă și ne cere să o învățăm.. Sunt o mulțime de materii, o mulțime de profesori care stau pe capul nostru să învățăm. Unde să mai intre atâtea informații?”

“Eu vreau să mă fac patron. Nu cred că este nevoie de prea multă carte. Exemplu îmi este d-nul S care are doar zece clase, dar are apartament cu patru camere, casă de vacanță și o mașină de lux. Părinții mei sunt licențiați, ambii profesează meseria pentru care s-au instruit. Mama mea lucrează de dimineața până seară, uneori vine și cu plasa plină de acte de la serviciu, pentru lucru suplimentar. Tata lucrează tot de dimineața până seara și nu de puține ori, este chemat și noaptea la diverse intervenții. Trăim într-un apartament doar cu două camere, avem o mașină cumpărată de la second-hand și cam atât. Spuneți și dumneavoastră, ce rost mai are atâta învățătură?”

“Eu mă topesc de dorul părinților mei. În țară au rămas șomeri și nu au mai găsit de lucru. Au plecat la muncă în străinătate. Locuiesc împreună cu bunicii și nu este deloc ok. Aparțin altei generații și nu înțeleg nimic, nici de ce îmi place să mă îmbrac modern, nici de ce nu sunt motivat să învăț. Îmi  povestesc momente din perioada comunismului și despre felul cum se creșteau copiii atunci. Nu înțeleg că nimic nu mai este la fel!”

Punctul meu de vedere în legătură cu acest subiect, este prezentat în cele ce urmează.

Actuala generație de elevi s-a bucurat de condiții diferite de creștere și dezvoltare, altele decât cele pe care le-am cunoscut noi. Pe undeva este normal să aibă alte idei, concepții, percepții, frustrări. Democrația prost înțeleasă i-a transformat (pe foarte mulți dintre ei) în niște rebeli inteligenți, însă greu educabili. Unii sunt dependenți de tehnologie și de Internet, iar acest aspect complică mult lucrurile.
În primul rând, cred că lipsa interesului pentru învățătură se datorează lipsei unui sistem de valori bine definit.
“Pentru cine crezi tu că înveți, pentru tine sau pentru părinți?” L-am întrebat pe unul dintre copii, adus la consiliere psihologică, motivul fiind dezinteresul total față de învățătură.
“Bineînțeles că pentru părinți! Pentru mine tot ce contează este accesul la Internet, el știe tot și dacă mă interesează ceva, întreb” mi-a răspuns enervat, trăgând nervos de tăieturile pe care le avea la blugii (de firma) cu care era îmbrăcat.
Dezinteresul pentru școală se mai poate explica și prin lipsa de motivație, întreținută și de exemplele negative pe care le oferă societatea: îmbogatirile spectaculoase (de obicei frauduloase, prin mijloace pe care noi, oamenii de rând, nici nu ni le putem imagina), relațiile de concubinaj cu persoane care au vârsta părinților sau chiar a bunicilor, moneda de schimb fiind avantajele materiale, etc.
Dezinteresul pentru învățătură mai poate fi cauzat și de atitudinea greșită a multor părinți, care se revoltă atunci când consideră că odrasele lor au prea multe teme de făcut. Este normal să-și protejeze copiii, însă nu este indicat ca astfel de discuții, denigratoare la adresa cadrelor didactice, să aibă loc în prezența copiilor. Genul acesta de situații se poate lămuri, discret, în urma unor discuții la obiect, ca de la adult la adult, fără martori și fără spectatori.
O altă cauză a dezinteresului luat în discuție, ar fi și lipsa idealurilor în viață. Deși la vârsta adolescenței am avut o serie de probleme medicale, părinții m-au încurajat spre alegerea unui ideal clar în viață, ajutându-mă să mă concentrez pe ceea ce îmi doresc să fac și nu pe ce m-ar fi putut încetini. Mi-am dorit să intru la facultate din prima încercare și am reușit, deși la vremea aceea se intra foarte greu, îndeosebi la facultățile la care se înregistra mare concurență. Cu mult tact, am fost învățată că nu contează numărul orelor de meditații, ci doar calitatea lor, nici simplitatea unei rochii purtată (cândva) la banchetul de absolvire. Secretul succesului ar fi înțelegerea ideii că studiul individual este baza. Disponibilitatea pentru efort suplimentar și perseverența pot fi deosebit de importante pentru realizarea oricărui unui vis.
Elevii din ziua de azi sunt foarte preocupați de câștigurile materiale. Curiozitatea lor se manifestă în domeniul IT și comunicării. Cei care exagerează, se insigureaza treptat și cu timpul, ajung deficitari la nivel de interacțiune socială și limbaj. Uneori, la testele naționale se utilizează limbajul prescurtat, utilizat pe rețelele de socializare în conversațiile online.
Copiii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străînătate se află într-o situație deosebit de riscantă, în sensul că absența părinților poate avea consecințe în plan psihologic, poate determina întârzieri în dezvoltarea psihică precum și afectarea dezvoltării emoționale. Privarea de afectivitatea parentală poate duce la modificări comportamentale, cu grave consecințe pe termen lung. Tendința este de a se atașa exagerat de alte persoane, îndeosebi de persoanele în prejma cărora stau cel mai mult. O prietenă învățătoare mi-a povestit că o fetiță din clasa ei refuză să-i spună d-na învățătoare și i se adresează cu mama, deși toți colegii râd de ea.
Efectele resimțite la nivel pshic se resimt puternic și la nivelul corpului fizic. Unii slăbesc peste măsură, devin anorexici (din cauza tristeții), alții se îngrașă datorită bulimiei sau mâncării de tip fast-food, servită haotic.
“Generația asta este foarte inteligentă, însă inconsecvența de care da dovadă, ar putea deveni o mare problemă” îmi spunea un fost coleg de școală, ajuns profesor la un liceu de prestigiu. A ținut să precizeze că se teme de ziua când actuala generație va trebui să ne asigure pensile pentru limită de vârstă. N-am adăugat nimic, deși aș fi avut multe de comentat…
Profesorii spun despre elevii lor că sunt gălăgioși, nervoși, hiperactivi, că la capitolul drepturi se vor campioni, însă la capitolul obligații se vor inexistenți.

Ce ar fi de făcut?
Specialiștii recomandă: stimularea învățării active și interactive; punerea unui mai mare accent pe învățarea practică; învățarea prin colaborare și utilizarea metodelor participative; adaptarea continuă a volumului informațional  la vârsta celor care se instruiesc; crearea unui climat plăcut și destins în timpul petrecut la școală, optimizarea relației familie-profesori-elevi și adaptarea continuă la cerințele societății în care trăim.
Categoric, ar fi o mulțime de schimbări de făcut. Toate necesită timp,  instruire suplimentară, precum o anume legislație care să clarifice lacunele care există.
Promisiuni se tot fac, speranțe există, dar nu trebuie uitat că fără fapte, promisiunile nu valorează nimic.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici