Odată ajunşi la consiliere, înainte de a expune problema pentru care au venit, oamenii îmi pun întrebări. Nu este ca la concursul „Cine ştie, câştigă”, pentru că la genul acesta de întrebări, nimeni nu punctează, nimeni nu depunctează, nimeni nu contorizează ceva. Şi cum ideal este ca orice întrebare să aibă şi un răspuns, cu toţii speră ca răspunsul primit să ofere o explicaţie uşor de acceptat. La întrebarea „De ce nu mai pot fi ce am a fost?” se poate răspunde, însă este nevoie de multă diplomaţie, tact şi nu în ultimul rând, de răbdare. Dacă sunteţi interesaţi, citind în continuare, veţi putea afla cum se poate oferi un astfel de răspuns.

„– Am venit la dumneavoastră pentru că mi s-a spus că ştiţi să ascultaţi, indiferent de ceea ce vi se spune. Nu am venit să verific, am venit să găsesc un răspuns, de fapt o explicaţie, pe care să o pot considera  luminiţa de la capătul tunelului. Am mai discutat cu cineva de aceeaşi specialitate, dar când am lansat întrebarea, mi s-a răspuns cu o altă întrebare „Şi cine aţi fost dumneavoastră?”, ceea ce m-a enervat rău de tot.

În primul rând, m-a deranjat că nu a ştiut cine sunt. E drept, fata era cam tinerică, probabil născută după Revoluţie şi nu avea cum să ştie de perioada mea de glorie din acest oraş. Eu am fost CINEVA, atât din punct de vedere social, economic cât şi cultural. Am ocupat o funcţie importantă şi oriunde mă duceam, eram salutat cu „Să trăiţi”, la care uneori se adăuga „că ne trebuiţi” şi toată lumea mi se adresa cu dumneavoastră, nu cu tu sau cu dumneata. Pe atunci funcţionau nişte reguli pe care toată lumea le respecta. Acum nu mai este aşa, toţi se tutuie, se înjura sau se pupă pe stradă, în văzul tuturor. Nici putere nu mai am. Nu mă refer la cea care venea odată cu funcţia, ci la aia fizică pe care am moştenit-o de la bietul tata. Dacă îmi răspundeţi că am îmbătrânit, că m-am degradat, vă asigur că în secunda doi am şi plecat. Nu sunt  grandoman, însă nu pot accepta că nu mai sunt ce am fost, iar asta mă afectează mai mult decât vă imaginaţi!”

„– Faţă de domnişoara psiholog  la care aţi fost, eu am un mic avantaj, cel al vârstei. Ştiu cine aţi fost, ştiu cine sunteţi şi se pare că acest lucru mă poate ajuta în ceea ce vă priveşte. Voi încerca să fiu la nivelul aşteptărilor dumneavoastră, dar am rugămintea de a nu mă întrerupe atunci când vă voi prezenta punctul meu de vedere.

Fiecare îşi trăieşte perioada de glorie în stil propriu. Pentru unii, gloria înseamnă funcţia, poziţia socială şi/sau economică. Pentru alţii, glorie înseamnă reuşita de a-şi construi o casă, de a creşte nişte copii, de a regiza filme sau spectacole de succes, de a fii iubit de persoana pe care respectivul o iubeşte cu toată fiinţa sa, reuşita de a îmbunătăţi semnificativ viaţa oamenilor prin ceva nou descoperit prin eforturi proprii etc.

Indiferent în ce perioadă a vieţii a apărut, orice reuşită poate fi comparată cu o lumină. Ceea ce diferă este numai felul în care este percepută, iar lumea în care trăim, percepţiile, concepţiile, sistemul de valori se schimbă permanent. Numai trecutul nu se poate schimba, este o acţiune trecută şi încheiată! Nu trebuie să vă mai raportaţi la trecut, acum trăiţi într-un prezent cât se poate de real şi de solicitant! Nu-i mai regretaţi pe cei care vă salutau umili cu „Să trăiţi că ne trebuiţi!”, nici pe cei care vă urau la sărbători  (cu plecăciune) „la mai mare!”. Erau nişte bieţi lingăi care se comportau astfel, gândindu-se doar la avantajele pe care le-ar fi putut avea dacă ar fi reuşit să intre în atenţia dumneavoastră.

Nu mai puteţi fi ce aţi fost, pentru că sistemul s-a schimbat. Aveţi avantajul de a fi fost cinstit şi asta vă oferă avantajul de a vă plimba, pe toate aleile din centrul oraşului, cu fruntea sus. Aveţi privilegiul de a fi bunic, iar din punctul meu de vedere, este o a doua şansă de a fi tată. Bucuraţi-vă de sănătatea, de pensia, de familia, de hobby-ul pe care-l aveţi. Luminiţa de la capătul tunelului poate fi numai ceva legat de prezent, orice v-ar aduce bucurie în suflet!”

„– Ar fi frumos să fie aşa simplu, dar cred că puneţi aşa problema pentru că nu aţi avut succesul şi nici bunăstarea pe care le-am avut eu… cred că nici supărări nu aveţi!”

„– Întrebat despre secretul succesului său, inegalabilul Charlie Chaplin (care s-a bucurat de o faimă greu de egalat) a răspuns:  „Am multe supărări în viaţă, dar gura mea nu ştie nimic, ea zâmbeşte mereu.”
Deci, despre ce vorbim?”

M-a privit foarte surprins, s-a scărpinat uşor în cap şi a plecat zâmbind larg, arătându-şi dantura în toată splendoarea sa.

Să fii fost Charlie Chaplin actorul său preferat? Nu ştiu, dar replica pe care i-am prezentat-o, cu siguranţă că a ajutat. La ce? La renunţarea de a mai trăi în trecut şi de a se bucura de tot ceea ce-i oferă, acum, prezentul.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici