Motivul pentru care multe persoane fac diverse tulburări emoționale este convingerea (sau constatarea) că nu mai sunt o prioritate. Pentru cine? Pentru persoanele care ocupă cel mai important loc în existența lor: partenerul de viață, copiii, părinții, frații/surorile, prietenii apropiați, partenerii de afaceri, etc.

“Poate fi pierderea priorității, în raport cu altcineva sau altceva, atât de destabilizatoare?” este întrebarea la care am răspuns de câteva ori în ultimele două săptămâni. Răspunsul mea a fost DA pentru toate persoanele care m-au întrebat, după care a trebuit să dau  explicații, în funcție de situația cu care se confruntau.

 

D-na B: “De când mă știu, mi-a plăcut să mi se dea prioritate. Pentru mine contează foarte mult, este o formă de respect și de recunoaștere a calităților pe care le am. De câteva luni am început să pierd acest drept și nu înțeleg de ce. Mă afectează emoțional și comportamental. Toată lumea se împinge, se înghesuie, se grăbește, uneori mă și lovește… cu voie sau fără. Prietenele mă sună din ce în ce mai rar, rudele mă sună doar când au nevoie de ceva, soțul stă mai mult pe la serviciu sau pe la vecini. Să fie de vină înaintarea mea în vârstă sau distanțarea socială? Nu găsesc un răspuns și asta mă enervează. Credeți sau nu, am fost o prioritate. De ce credeți că nu mai sunt?”

D-nul J: “Succesul profesional pe care l-am înregistrat, mi-a adus o mulțime de avantaje, între care, cea mai importantă a fost prioritatea, în raport cu orice mi-aș fi dorit. Am primit invitații de la persoane pe care dumneavoastră le vedeți doar la televizor, am avut cele mai bune locuri la spectacole, meciuri, la diverse evenimente. Nu a trebuit să stau niciodată la coadă sau să mă milogesc pentru vreun serviciu. De când am devenit pensionar, nu mai sunt o prioritate pentru nimeni, deși am ajutat o mulțime de oameni și mereu mi-am lăsat loc de bună ziua. Să spunem că m-am transformat dintr-o prioritate într-o simplă opțiune. Este greu de suportat, tare mă tem că nu mă voi putea obișnui cu ideea.”

D-ra S: “Credeam că între mine și prietenul meu este o dragoste mare. Eram convinsă de asta. Planifica totul în funcție de disponibilitatea mea, îmi cumpăra tot felul de atenții, care de care mai frumoase. Afirma că sunt prioritatea sa numărul 1 până când…nu am mai fost. Nu ne-am certat, nici măcar nu ne-am contrazis. De ce credeți că nu mai sunt o prioritate?”

 

Trecerea de pe o poziție superioară pe una inferioară nu bucură pe nimeni. Nu este un semn de slăbiciune emoțională. Este o realitate cu care ne putem confrunta oricând și în orice moment. Pentru a face față mai ușor acestui transfer, este indicat a se avea în vedere că prioritatea nu reprezintă o permanență. Oricât ar fi de frumoasă la tinerețe, o femeie ajunsă la bătrânețe nu mai are același farmec…

Distanțarea socială impusă de pandemie și-a pus amprenta asupra comportamentului social și își va mai pune și de aici înainte. Oamenii se tem pentru sănătatea lor, iar noile reguli întrețin această frică.

Prietenii pot suna mai rar și datorită ritmului alert în care trăim. Important este să rămânem prieteni, atât la bine cât și la rău, fără să ne încărcăm factura la telefon cu fel și fel de nimicuri.

Statul mai mult pe la serviciu decât pe acasă este o realitate a societății în care trăim, pe care trebuie să o acceptăm cu înțelepciune și numai dacă este absolut necesar, să căutăm (sau să cerem)… explicații.

Domnului J. i-am explicat că în viață nu poți avea totul. Recomandarea mea a fost să se bucure de ce are. “Fă-i rai din ce ai” spunea bunica mea și asta mă ajută mai ales atunci când îmi doresc lucruri pe care nu pot să mi le permit.

Nu e noutate pentru nimeni că ajutorul acordat la nevoie se cam uită și marea majoritate a faptelor bune rămân amintiri frumoase doar pentru cel care le-a făcut. Prioritate absolută poți fi doar în anumite momente. Pe post de opțiune poți fi mai toată viața.

Domnișoarei S. i-am explicat că oamenii văd ceea ce pari a fi, foarte puțini înțeleg ce/cine ești cu adevărat. Dacă iubitul a declasat-o, fără un motiv anume, dragostea lor nu era chiar așa de mare. Poate a existat și o a doua opțiune (citiți rivală), omul le-a ținut încurcate pe amândouă până s-a hotărât asupra variantei cele mai avantajoase.

“De ce nu mai sunt o prioritate?” nu este doar o simplă întrebare. Este și un gând care poate afecta emoțional, care poate întrista profund, cauzând răni despre care se poate vorbi cu mare greutate. Nu este ușor să convingi că prioritatea poate fi privită și ca însușirea de a fi primul într-o succesiune temporală.

Încrederea în oameni a devenit un joc periculos, așa că dacă cineva se întreabă de ce nu mai este o prioritate, ascultați-l până la capăt și fiți mândri că v-a ales.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici