Am un coleg de serviciu care, ori de câte ori încearcă să facă un bine, iese exact pe dos. Lucrul ăsta s-a repetat de nenumărate ori, dar el continuă să se amuze, concluzionând de fiecare dată „Ce să-i faci, drumul spre iad este întotdeauna pavat cu intenţii bune!”
Nu este nimic de râs în asta, dar nici de plâns. Dar de analizat? Ar fi  ceva şi propun ca analiza s-o fac pornind de la cea mai recentă încercare de a face un bine. Mi s-a solicitat consilierea unei adolescente rebele. Rugămintea a venit din partea unei prietene de familie, aşa că nu aveam cum să refuz, deşi tare aş fi vrut să mă mai odihnesc după o săptămână foarte de obositoare.
De cum a intrat pe uşă, a început să privească ironic, atât pe mine cât şi încăperea în care am primit-o. S-a aşezat într-o poziţie nu tocmai decentă şi mi s-a adresat pe un ton obraznic:

„– Să ştii că am venit aici nu pentru că aşa vreau, am venit pentru că m-au obligat!”
„– Cine te-a obligat? Părinţii?”
„– Nu, ei sunt în străinătate, la muncă, de mai mult timp. M-au obligat unchiul şi mătuşa mea, adică sora mamei la care stau. Locuiesc la ei doar momentan.”
„– Mi s-a spus că nimic nu-ţi convine, că tot timpul eşti contra a tot ce ţi se spune. Este evident că tu protestezi. Ce poţi să-mi spui despre asta?”
„– Într-adevăr, absolut nimic nu-mi convine! Părinţii m-au părăsit, faptic nu scriptic, au devenit sclavii banului, deşi am implorat să rămână măcar unul dintre ei în ţară. Sunt semi-orfană, iar diferenţa de a fi semi este dată doar de hainele, telefoanele şi banii pe care îi trimit. Cei la care stau mă enervează la culme! Au tot felul de reguli stupide. Mă pun să mă spăl zilnic, să învăţ, să mănânc frumos, să citesc cărţi. Cine mai citeşte cărţi în ziua de azi? Cred că numai tocilarii şi handicapaţii care nu se pot mişca şi care nu pot face ceva interesant cu timpul lor! Apropo, tu ce faci cu timpul tău? Câte ţări ai văzut până acum? Ai vreun viciu?”
„– Te asigur că îmi gestionez timpul pe care-l am la dispoziţie destul de bine. Tu ai venit la mine şi nu invers, aşa că te rog să nu inversezi rolurile. Eşti încă în faza de protest şi aştept să-mi vorbeşti…”
„– Fie ca tine, dar nu prea văd rostul acestei discuţii… De protestat voi protesta până la sfârşitul vieţii, făcând numai şi numai ce vreau eu! Tu cum ai fost când erai ca mine? Pun pariu că aveai codiţe împletite, iar după câte cărţi ai în bibliotecă, se pare că nu avem nimic în comun. Scuze, avem… computerul! Ai Facebook, ai blugi sfâşiaţi, ai părinţi, ai soţ, ai iubit?”
„– Lasă tu ce am eu, hai să discutăm despre felul în care tu crezi că te-aş putea ajuta ca să nu mai protestezi. Ce ar funcţiona la tine ca un posibil… calmant?”
„– Acum nu ştiu. Anul trecut îmi doream că mama să vină acasă şi să nu mai plece niciodată de lângă mine. Îmi doream să fim împreună, să ne plimbăm, să-i spun că sunt îndrăgostită pentru prima oară, că mă confrunt cu nişte schimbări fizice care mă sperie, că nu înţeleg absolut nimic de la proful de matematică şi că sunt în pragul de a rămâne repetentă. Când am încercat să-i spun câte ceva din toate astea, la telefon, m-a întrerupt brusc şi mi-a spus că trebuie să plece la cel de-al doilea job. Acum o urăsc pentru că preferă să spele wc-urile, băile şi rufele unor împuţiţi bogaţi… în loc să stea cu mine. Tocmai de aceea refuz să mă spăl, îmi place să put şi să se strâmbe toţi la mine. Tata e  bleg, fumează mult, bea mult şi face tot ce spune mama. A plecat în afara ţării de vreo doi ani, iar acum lucrează în agricultură, ca un sclav pe plantaţie…”
„– Când vei termina şcoala, vei pleca în străinătate sau vei rămâne în România?”
„– Depinde. Dacă găsesc pe cineva care să mă iubească aşa cum sunt, fără să-mi impună nicio regulă, poate rămân. Dacă părinţii mei vor reveni, voi rămâne în ţara doar ca să-i fac să sufere, aşa cum m-au făcut ei pe mine în toţi aceşti ani. După aceea, voi pleca (cu gaşca) unde voi vedea cu ochii…”
„– Ce aşteptări ai tu de la mine? La ce te-ai gândit când ai intrat pe uşa mea?”
„– Abia aşteptam să te văd şi să te pun la punct cu nişte replici… zdrobitoare! Îmi imaginam că eşti o încrezută, că o să mă cerţi, că o să întrerupi continuu, că nu o să mă laşi să-ţi vorbesc deschis, că o să mă plictiseşti cu recomandări ciudate de psiholoagă de vârstă mijlocie. Mi-ai surprins pentru că nu eşti deloc încrezută şi pentru că ai avut răbdarea să mă asculţi. Nu mi-ai spus că trebuie să îmi iubesc părinţii pentru că: m-au făcut, m-au crescut şi pentru că au plecat tocmai pentru că mie să-mi fie mai bine. Se pare că la categoria părinţi, tu eşti de pe altă planetă, părându-mi chiar că eşti un părinte mai bun decât ai mei!”
„– De ce crezi asta?”
„– Pentru că tu nu ai plecat, pentru că nu ţi-ai abandonat familia pentru un pumn de bănuţi în plus, eventual şi pentru nişte haine mai ca lumea… că eşti îmbrăcată foarte conservator. Sunt singură că în altă parte ai câştiga mult mai bine şi ai avea o altă viaţă decât cea pe care o duci acum. Dacă ai fii mai în vârstă ţi-aş propune să mă înfiezi, dar copiii semi-orfani nu pot fi înfiaţi şi nici nu cred că m-ai alege pe mine, o adolescentă nebună, obraznică şi proastă la şcoală!”
„– În concluzie, ce crezi că aş putea face eu pentru tine?”
„– Să-i aduci urgent la consiliere pe cei la care stau acum, să le explici ce ai auzit de la mine şi să mă mai primeşti, din când în când…”
„– La consiliere vin doar cei care îşi doresc şi cei care consideră că asta le-ar face bine. Să ştii că ceea ce este forţat, nu se asimilează… Dacă doreşti să mai discutăm, te rog să mă anunţi cam cu 2-3 zile înainte de a veni.”
„– Pentru mine e clar, viaţa ta se învârteşte în jurul serviciului! Nu-mi place deloc când mă programează cineva…”

S-a ridicat brusc din fotoliu, mi-a aruncat o privire ameninţătoare şi a plecat trantaind uşa,  înjurându-mă printre dinţi…
Mă mai confruntasem cu aşa ceva, dar nu la o astfel de vârstă! Unde încăpea atâta revoltă, atâta ură într-o mână de om?
Ce aţi făcut dragi guvernanţi cu tineretul acestei ţări, determinând atâţia părinţi să-şi părăsească copiii pentru un loc de muncă? Ce aşteptări să mai avem noi, adulţii de azi, de la astfel de copii, care prin munca lor vor trebui, peste nişte ani, să ne asigure plata pensiilor?
Cum credeţi că s-ar mai putea îndrepta un asemenea rău? Trimiţând toţi adolescenţii cu probleme la consiliere sau încurajând diverse aşteptări nerealiste?

Mi-am privit biblioteca plină cu cărţi şi nu puteam uita ceea ce a spus „Cine mai citeşte în ziua de azi?…” Primul meu gând a fost de a nu mai scrie articole niciodată, dar m-am răzgândit. Voi continua doar atâta timp cât îmi va mai plăcea.
De aşteptat, nu aştept nimic de la nimeni. Cândva am avut şi eu  aşteptări, dar am înţeles că nu au de-a face cu realitatea. M-am vindecat de a mai crede în iluzii, dar cu preţul unei suferinţe peste care abia am reuşit să trec. Credeţi că se poate asimila şi o astfel de lecţie? Eu sper că da.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici