Un aspect pe care l-am sesizat la mulţi dintre cei cu care am discutat, ar fi acela că s-au schimbat, devenind altfel decât i-am cunoscut. Ideal ar fi ca orice schimbare să aducă cel puţin o mulţumire, însă realitatea în care trăim este departe de a putea fi considerată ideală.

„De ce se schimbă oamenii?” este un subiect pe care intenţionăm să-l abordez mai demult. Am tot amânat, considerând că este o simplă observaţie personală, până când, într-o zi, mai multe persoane mi-au pus aceeaşi întrebare, încercând apoi să-mi prezinte aspecte delicate ale vieţii lor, legate de schimbarea radicală a celor din preajmă. Să-i ascultăm…

D-ra H: „Citisem undeva că dragostea te face vulnerabil la suferinţă. N-am crezut, mă gândeam că este doar o idee lansată de cineva mai puţin norocos. Provin dintr-o familie cu o situaţie materială foarte bună şi asta a contat în toate relaţiile de prietenie pe care le-am avut. Toţi cei/cele care vedeau casa în care locuiesc, deveneau din ce în ce mai interesaţi de mine. Ceea ce era evident, nu înţelegeam şi nu pentru că aş fi trăit cu capul în nori, dar nu puteam accepta că oamenii pot fi atât de parşivi! La un moment dat, m-am îmbolnăvit grav. Restricţiile medicale determinate de suferinţă pe care o aveam, i-a cam îndepărtat pe toţi cei care mă vizitau. Alături mi-a rămas doar un tip pe care începusem să-l plac mult, deşi întreaga mea familie era împotriva. Era ceva cam ca în filmele indiene, o fata bogată îndrăgostită de un băiat sărac (dar arătos). Eram hotărâtă să mă fac bine şi să rămânem împreună. Cu ocazia zilei mele de naştere a fost şi el invitat. După vreo două pahare de vin devenise cam vorbăreţ şi ca să nu atragem atenţia invitaţilor, ne-am retras pe terasă. Cum În vin stă adevărul (nu degeaba latinii spuneau În vino veritas) m-a întrebat subit „Din boala ta se moare?” Stupefiată, i-am răspuns „Ce este cu întrebarea asta?”
Ameţit de băutură a răspuns exact ceea ce gândea „Dacă ştii că ai să mori, ar fi bine să-mi laşi şi mie ceva!” În secunda doi l-am scos afară. Familiei nu le-am spus nimic, dacă ar fi ştiut  ce mi-a zis, l-ar fi călcat în picioare.
Din acea zi m-am schimbat la 180 de grade. M-am izolat, nu mai pot suporta nici un bărbat străin în prejma mea, nu mă mai pot apropia de nimeni, pot spune că am abolit sentimentul! Îmi este bine aşa, sunt ok, însă familia mea este foarte îngrijorată. Sunt singura moştenitoare şi pun pariu că se întreabă ce se va întâmpla cu tot ce au agonisit ei… vă asigur că doar prin muncă cinstită!”

D-na C: „Eu sufăr mult pentru că tot timpul mi se cer explicaţii. La serviciu trebuie să explic de ce nu pot face mai multe lucruri într-un timp din ce în ce mai redus, iar acasă trebuie să explic de ce nu mai reuşesc să fac faţa tuturor pretenţiilor şi cerinţelor. Prietenelor şi vecinelor trebuie să le explic de ce m-am îngrăşat în ultimele luni şi de ce păstrăm un autoturism atât de vechi. Părinţilor sunt nevoită să le dau alt gen de explicaţii. Mă tot întreabă de ce accept că soţul să-mi vorbească urât şi de ce am acceptat că fiica noastră să-şi facă studiile universitare în alt oraş, cu toate că aceeaşi specializare există şi la noi. Mă deranjează enorm felul în care s-au schimbat. Să fie impactul celorlalte schimbări atât de mare, încât să se schimbe atât de mult?”

D-nul D: „Ceea ce nu pot înţelege este cum o prietenie frumoasă se poate transforma, fără un motiv real, într-o ignorare totală. Am avut un prieten la care am ţinut mai mult decât la propriul frate. Credeam că îl cunosc foarte bine şi că o să fim prieteni până la adânci bătrâneţi. El s-a realizat din toate punctele de vedere: material, social, afectiv şi cred că a ajutat mult faptul că a întâlnit pe cine a trebuit, în momentul cheie al vieţii sale. Eu am rămas doar un anonim în acest orăşel. Nu regret, o viaţă liniştită este tot ce mi-am dorit!  Accept ideea că distanţele mari dizolvă şi cele mai puternice sentimente, dar nu pot accepta realitatea că tot ce a fost memorabil în copilăria şi tinereţea noastră, s-a transformat în… nimic. Nu mai cred în prietenie şi mă simt afectat!”

D-na E: „În urmă cu câţiva ani mi se spunea că sunt enervant de tolerantă. Soţul îmi reproşa că muncesc că o veritabilă proastă, acceptând să nu fiu plătită pentru eforturile suplimentare. Acceptăm să mă îmbrac de la second-hand pentru a face economii şi a le putea oferi copiiilor mei ceea ce eu nu am primit (haine frumoase). Acceptăm să renunţ la diverse lucruri, la care nu ar accepta nicio femeie să renunţe.
Declick-ul s-a produs când cineva, profitând de toleranţa mea, m-a înşelat, la propriu. De atunci mă cert cu toată lumea, mai ales cu cei care mă supără în vreun fel. Sunt undeva la cealaltă extremă, iar asta nu e bine deloc. Este o schimbare care mă îngrijorează şi de una singură, nu o mai pot gestiona.”

Aş mai putea scrie încă şapte pagini cu exemple de acest gen. Le-am selectat pe cele mai impresionante, iar în cele ce urmează voi răspunde întrebării titlu, făcând şi o scurtă analiză a celor prezentate anterior.

Pe Domnişoara H. care se simţea atât de vinovată că s-a schimbat din cauza unui ticălos, am felicitat-o. A rămas foarte surprinsă şi mi-a cerut lămuriri. „De la mine ar fi primit şi o pereche de palme fulgerătoare!” i-am spus în glumă şi atunci a zâmbit printre lacrimi, imaginându-şi cam cum ar fi fost. I-am explicat că bunăstarea materială este o mare tentaţie în ziua de azi, probabil vor mai exista persoane care o vor răni, dar nu trebuie să se izoleze, ascunzându-se asemeni  unui  struţ cu capul în nisip. I-am sugerat să aibă mai mare grijă în cine va avea încredere şi să nu-şi mai dăruiască dragostea atât de uşor. I-am reamintit că „Orice pădure are uscaturi”, iar uscaturi de genul Cuceritorului pe care-l întâlnise, se găsesc pe toate continentele, indiferent dacă pe acolo există păduri sau nu…”

Doamnei C. obligată mai tot timpul să ofere explicaţii, am sfătuit-o să nu-şi mai piardă timpul explicând ce nu ar trebui explicat. Indiferent câtă dreptate ar putea avea avea, cei care o aud, vor auzi doar ce vor să audă. Unde s-a greşit? Fiind prea tolerantă, dânsa a lăsat „garda jos”, cei rău intenţionaţi au descoperit-o vulnerabilă şi atunci au trecut la atac.
Ce s-ar mai putea adăuga? La serviciu putem fi nevoiţi să lucrăm suplimentar din varii motive: poate fi preţul pe care suntem nevoiţi să-l plătim pentru a face totul bine încât să fim păstraţi ca salariaţi, dar poate fi şi preţul plătit atunci când se doreşte a ajuta pe toţi cei care solicita ajutorul (gândiţi-vă la medici, terapeuţi, artişti, la specialiştii din orice domeniu). Partea cu îngrăşarea nejustificată nu trebuie explicată decât medicului, în niciun caz vecinilor şi nici prietenilor. Creşterea greutăţii corporale poate avea o cauză hormonală, poate fi cauzată de deteriorarea metabolismului pe măsură înaintării în vârstă, dar şi de unele medicamente care pot face bine pe o parte şi rău pe alta etc. Consider că soluţii pentru rezolvarea acestui gen de probleme pot fi găsite numai prin schimbarea atitudinii faţă de sine, dar şi faţă de cei care au „atacat”. Încrederea în forţele proprii este esenţială, nefiind deloc indicat să aşteptaţi vreun ajutor de la cineva care… nu este dispus să vi-l ofere.

Domnului D. care îmi povestea cu durere despre prietenia transformată în ignoranţă, i-am explicat că dacă nu mai este nimic din ce a fost, nu-i mare bai!. Prieteniile „pe viaţă” sunt extrem de rare. Parapsihologii le explica că o posibilă legătură din altă viaţă, în care unul (sau ambii) parteneri nu a făcut ce ar fi trebuit, aspect care se tot actualizează până cel ce a greşit îşi asimileza lecţia. Psihologii o explică prin prisma compatibilităţii, însă o compatibilitate pe toate planurile, poate fi foarte greu de găsit. I-am recomandat să fie mai atent la cei din preajma sa, poate că există cineva care-i doreşte prietenia, dar îl consideră prea ocupat să-l observe, dorinţa respectivă rămânând la nivel de observare şi nu de implicare.

Doamnei E. i-am amintit un vechi proverb pe care-l cunosc de la bunica mea „Nu te certa cu un prost, lumea care se uită, s-ar putea să nu-şi dea seama de diferenţa!”
S-a amuzat copios, însă a insistat asupra ideii că pierderea încrederii, dezamăgirea, supărarea cauzată de înşelăciune, pot fi motive suficient de serioase pentru a se revolta într-un asemenea mod. Ştiu, un om bun căruia i-a fost călcată în picioare bunanatea nu va mai fi niciodată la fel. Cu mine doamnă nu s-a certat deloc, fapt care a convins-o că încă îşi poate gestiona ostilitatea. Am convenit să căutăm împreună o altă modalitate de a reacţiona, având în vedere şi că la un rău făcut intenţionat, se poate răspunde cu ceva… bine.

În concluzie, cred că nimeni nu se schimba fără a avea un motiv. Cei care se schimbă în bine, dovedesc că încercarea cu care s-au confruntat au luat-o ca pe o lecţie din care au înţeles că nu mai trebuie repetat ceva. Cei care se schimbă în rău, dovedesc că nu au găsit puterea de a trece peste durerea cu care s-au confruntat, indiferent de ce natura ar fi fost ea.
Consider că răspunsul la întrebarea „De ce se schimbă oamenii?” este un răspuns deschis, la care se pot gândi toţi cei care au suferit mult şi care au ajuns (sau nu) să se schimbe.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Ediţiei de colecţie: “Între psihologie şi parapsihologie” – click aici