De ce te-ai făcut psiholog?

În ultima vreme, am întâlnit tot mai multe persoane care vorbesc, în gura mare şi în orice împrejurare, despre lucruri despre care nu au habar. Mulţi se ceartă, se contrazic, se jignesc, conflicte destul de grave izbucnind din te miri ce.
La început, am crezut că discuţiile în contradictoriu sunt ceva temporar, ocazional, generate şi de frământările politice şi sociale din ultimele luni. Să fie cauza manipulării, să fie lipsa timpului suficient destinat informării sau e ceva legat de o creştere clară a agresivităţii în ceea ce priveşte comportamentul uman? Deşi am căutat o explicaţie, răspunsul l-am descoperit cu ajutorul unei prietene care mi-a cerut să discutăm despre controversatul material al filosofului Emil Cioran, material publicat recent în Revista ElyStar® sub titlul „Arta de a fi Psiholog”.
„– De ce te-ai făcut psiholog?” m-a întrebat, vizibil contrariată.
„– Tu vrei o explicaţie sau o replică la acele afirmaţii?”
„– Replică este cam mult spus. Te cunosc destul de bine ca să ştiu că pe tine trebuie să te supere cineva foarte rău ca să începi să dai replici. Eu aş vrea să ştiu motivaţiile ce pot determina o astfel de alegere, dacă profesia asta se face din preţuire faţă de oameni şi nu din dorinţa de a descifra misterele sufleteşti. Mi-aş dori să înţeleg de ce Emil Cioran a afirmat „trebuie să fi fost nefericit şi disperat” pentru a fi un bun psiholog. Cât este de necesar? Poate avea un psiholog dispreţ faţă de oamneni, poate fi vorba de o „infinită autoironie”? Te-ai plictisit vreodată de oameni, de pacienţi şi de problemele lor? Eşti sceptică? Poate conduce această profesie la inconştienţă? Te întreb toate acestea pentru că vreau să ştiu… după ce am citit opinia filosofului Emil Cioran, nu mai înţeleg nimic”.
„– Draga mea, în cazul meu, alegerea a venit de undeva din adâncul sufletului. Când eram mică, vizionam în fiecare duminică serialul Star Trek şi îmi doream să fiu asemeni Commander Deanna Troi din film. Simţeam că asta mi se potriveşte, însă nu îndrăzneam să împărtăşesc acest gând cu nimeni. Mai târziu, am citit romanul „Ciuleandra”, peste alţi câţiva ani am vizionat filmul (cu acelaşi nume) regizat de regretatul Sergiu Nicolaescu. Din acea zi de vară, mi-am dorit şi mai mult să mă pot ocupa de suferinţa emoţională a oamenilor, la fel ca medicul interpretat magistral de actorul Ştefan Iordache. Cu acel gând am convieţuit ani buni, apoi am făcut tot posibilul să devin ceea ce mi-am dorit.
Când i-am mărturisit prietenei mele de la acea vreme, dorinţa mea de a deveni psiholog, mi-a răspuns „Nu înţeleg deloc pasiunea ta de a lucra cu oameni şocaţi, afectaţi emoţional de supărări sau dezamăgiri, de traume dintre cele mai îngrozitoare. Dacă tot vrei să lucrezi pe post de salvatoare, de ce nu te faci doctoriţă sau farmacistă, sau de ce nu optezi pentru o slujbă la Salvamont? Facultatea de Psihologie este o facultate foarte dificilă, mulţi o încep, dar foarte puţini o termină…”
Tatălui meu când i-am vorbit despre noua alegere, mi-a răspuns: „Să faci ce vrei, dar să ştii că nu pot face mare lucru pentru tine, din punct de vedere financiar. Te susţin din toate celelalte puncte de vedere, dar mă întreb de ce alegi tu ceva atât de complex şi de incert, când ai putea alege ceva plăcut, relaxant şi mai în deplină concordanţă cu constituţia ta firavă?”
Aşa cum a intuit tata, am făcut exact ce am vrut. Mi-a fost foarte greu, dar mi-am spus continuu „Cu Dumnezeu înainte!” şi nu m-am abătut din drum.
Nu-l combat pe filosoful Emil Cioran, dar nici nu prea sunt de acord cu dânsul. Prezint punctul de vedere al psihologului de vârstă mijlocie, de genul feminin, care a trăit şi trăieşte numai în România (şi nu în Franţa), absolventa a unei Facultăţi de Psihologie şi nu de Filozofie. Va trebui doar să mă asculţi, să analizezi şi apoi să concluzionezi care dintre opinii este mai aproape sufletul tău.
În primul rând, pentru a deveni psiholog licenţiat se învaţă din greu, cu eforturi despre care nimeni nu vorbeşte şi nici nu se plânge. Poate fi vorba de talent nativ, dar fără o muncă susţinută şi permanent studiu individual, nu se poate realiza nimic. Totul se trăieşte din plin, indiferent de experienţa pe care ai dobândit-o, cu fiecare persoană care-ţi intra pe uşă. Când un pacient lăcrimează, ceva din sufletul tău lăcrimează odată cu el. Nu este permis să-i arăţi, începi să te linişteşti abia în momentul în care găseşti soluţiile potrivite, în concordanţă cu posibilităţile celui pe care-l consiliezi. Cine crede că este uşor să fii psiholog, să stai într-un fotoliu şi să stabileşti strategii, se înşeală amarnic. Psihologul este la dispoziţia pacienţilor şi nu invers. Nu de puţine ori, modifică întregul program pentru a veni în ajutor atunci când este nevoie.
Am mai auzit expresia „pentru a fi un bun psiholog trebuie să fi fost nefericit şi/sau disperat”. Sunt atât de mulţi oameni care o folosesc, încât acum se caută mai ales psihologii despre s-a auzit că s-ar fi confruntat cu diverse probleme. Te asigur, nu este o condiţie necesară şi suficientă, însă în anumite situaţii, o astfel de experienţă poate constitui un avantaj. Ştiu că nefericirea şi disperarea vin la pachet cu majoritatea încercărilor vieţii. Rolul psihologului este de a învăţa pe cel încercat să o înţeleagă ca pe o lecţie dură, nicidecum de a o cosmetiza, ascunzând sub preş, ceea ce ar fi de aruncat.
Există două feluri de durere, una care te doare până te învinge şi alta care te schimbă. Probabil v-aţi gândit la altceva, la suportabil şi insuportabil, dar lucrurile în psihologie se analizează îndeosebi din punctul de vedere al inevitabilei finalităţi.
Psihologul pasionat nu se plictiseşte niciodată de oameni, nu e deloc naiv, iar de inconştienţă nici nu poate fi vorba. Cum să te plictiseşti de cineva cu care ţi-ai ALES să lucrezi? Credeţi că socializarea (mult mai restrânsă decât a celorlalţi specialişti), îl chinuie? Nu, nicidecum. O face voit, conştient, ştiind de la bun început avantajele, dezavantajele dar şi limitele până unde poate merge cu propriul organism.
Psihologul adevărat nu poate avea dispreţ faţă de oameni, nu-i judecă pentru slăbiciunile lor şi nici nu poate fi vorba despre o infinită autoironie, aşa cum s-a prezentat în materialul pe care l-ai citit. Cum crezi că poţi ajuta pe cineva, dacă îl dispreţuieşti? Îl ajuţi sau ce?
„Învăţaţi temeinic, întrebaţi orice aveţi de întrebat, dar nu vă jucaţi cu minţile oamenilor!” ne spunea cu severitate un fost profesor de la facultate, deţinător al unui doctorat strălucit în domeniul inteligenţelor multiple. Învăţăm şi ne implicăm cu toţii, unii din pasiune, alţii din respect, alţii din curiozitate. În ceea ce mă priveşte, eu am învăţat să fiu tolerantă (în ciuda educaţiei pe care am primit-o în familie). Studiind şi verificând ceea ce am citit, am înţeles câtă dreptate avea Arsenie Boca atunci când sfătuia „Fiţi toleranţi cu neputinţele oamenilor” pe toţi cei care ajungeau la dânsul.
Nu este uşor să-i înveţi pe oameni să se îmbrăţişeze, să se preţuiască unul pe altul, mai ales dacă cu o zi înainte, s-au luat la palme.
Nu este simplu să discuţi cu cineva care plânge sfâşietor, care nu mai aşteaptă nimic bun de la viaţă, chinuit de lipsa cuiva foarte drag sau de dureri greu de suportat.
Există un risc asumat, însă cred că efortul susţinut de a demonstra că poţi reprezenta ceva bun în vieţile oamenilor, poate ridica psihologia la rangul de ARTĂ.