Am hotărât să scriu despre obezitate nu pentru că m-aş fi confruntat vreodată cu aşa ceva. În copilărie am fost un copil slăbuţ, iar singurele atenţionări pe care le-am primit din partea părinţilor au fost pentru că făceam mofturi şi nici nu mâncăm cam cât ar fi trebuit. Acum, având în vedere înălţimea dar şi vârsta pe care o am, cifra indicată pe cantarul pe care-l am în dotare, este în limite normale. De ce credeţi că fac genul acesta de precizare? Pentru că am constatat că subiectele abordate în articolele pe care le-am scris, au trezit tot felul de presupuneri şi/sau suspiciuni la adresa mea.

M-am gândit să scriu despre persoanele care se confruntă cu obezitatea deoarece am observat că sunt discriminate, jignite, marginalizate şi pentru că sunt destui proşti care consideră obezitatea o boală psihică.

Dragii mei cititori, obezitatea este o boală metabolică, însă apetitul sau alimentaţia cuiva pot fi grav perturbate şi atunci când:
– se urmează tratamente cu medicamente al cărui efect secundar poate fi stimularea apetitului, dar şi retenţia de apă;
– atunci când apar anumite tulburări precum bulimia.

Pentru a afla dacă cineva este (sau nu) obez, se calculează indexul de masă corporală (denumit prescurtat IMC) prin împărţirea greutăţii corporale la pătratul înălţimii corpului. Un rezultat de 30 sau mai mare, indica obezitate (model aici).

Pentru o mulţime de oameni, cauza obezităţii nu este mâncatul în exces, ci o boală metabolică cronică. Cei care-i văd, trag concluzii pripite gen „este inconştientă”, „este o adevărată nesimţire”, însă numai un psiholog/psihoterapeut poate înţelege ce este în sufletul celor afectaţi. Posibil ca unii adulţi obezi să fi fost obezi în copilărie sau adolescenţă, însă nimeni din familia lor nu a luat nicio măsură… deşi ar fi trebuit.

Ceea ce nu se cunoaşte este că marea majoritate a obezilor se autodispreţuiesc. Am observat acest aspect mai ales la copiii obezi cu care am discutat.

„Aş vrea să discutăm despre problema mea, dar nu ştiu dacă o să vrei!” m-a abordat, într-o dimineaţă, o vecină-adolescentă din blocul în care locuiesc.
„De ce crezi că nu aş vrea?” i-am răspuns.
„Pentru că tu eşti bine, eu sunt grasă şi nu ştiu dacă o să vrei să discutăm despre o asemenea problemă.”

Deşi sunt  o persoană foarte ocupată, mi-am făcut imediat timp şi am invitat-o la o discuţie. I-am oferit nişte prăjiturele de post şi un ceai. A refuzat categoric prăjiturelele specificând „nu am voie”, iar ceaiul l-a băut neîndulcit. Vă redau pe scurt un fragment din cele discutate:

„Toţi cunoscuţii râd de mine pentru că sunt grasă. Nu mă pot îmbrăca din magazine, au numai mărimi mici, cumpăr de pe Internet de la magazinele on-line. Cei politicoşi îmi zic grăsuţă, ceilalţi îmi zic grasă sau obeză. Nu ştiu dacă mă credeţi, însă eu nu sunt grasă din cratiţă, nu mănânc în exces. Am ţinut regim mult timp, chiar şi acum sunt la dietă. Îmi este foame tot timpul şi beau foarte multă apă pentru a o putea stăpâni. Obezitatea mi-a afectat capacitatea de a mă bucura de viaţă, de tinereţe, dar şi capacitatea de a mă concentra la ceea ce am de făcut. Nici un băiat nu vorbeşte cu mine şi nici nu pot spune că am o prietenă adevărată cu care să discut problema mea. Sufăr enorm! O rudă care m-a întâlnit recent, a exclamat în mijlocul străzii „Vai ce ai pus pe tine, cred că nu mai eşti normală la cap!” Ce ziceţi, ar putea fi adevărat ce a spus?”

Dacă vă interesează răspunsul, vă invit să citiţi în continuare…

„Draga mea, am citit că rata obezităţii creşte constant. Dacă anormalitatea la cap ar fi cauza, ar însemna că lumea în care trăim se transformă vertiginos într-o lume tulburată psihic.

Statistică oficială este că doar două din zece persoane obeze mănâncă peste măsură. La restul, creşterea în greutate s-ar datora: sedentarismului, chimicalelor şi E-urilor din alimente, din băuturi, modificărilor metabolice, precum şi moştenirii genetice.

Tendinţa de a lua în greutate este foarte greu de schimbat. Pentru cei mai puţini norocoşi, poate fi un motiv de supărare, de suferinţă, dar şi de posibile viitoare traume emoţionale.

Când eram de vârsta ta, eram foarte slabă. Îţi vine să crezi că mi se reproşa şi asta? Când cineva m-a revăzut după vreo douăzeci de ani, mi-a spus cu răutate „Da, văd că ai pus pe tine!” şi văzând că mă încrunt, a încercat să dreagă busuiocul completând „…poate e mai bine aşa!”. M-au deranjat cuvintele sale pentru că, în adolescenţă, era tocmai una dintre persoanele care râdea mereu de mine şi de greutatea mea. Cum de mai ţin minte? Simplu, pentru că un nativ Vărsător nu uita niciodată cum a fost tratat.

Majoritatea celor care ţin regim pentru a pierde din greutate le pun la loc imediat cum întrerup regimul, aşa că nu trebuie să abandonezi şi nici să renunţi la lupta ta cu kilogramele în plus. Pentru a-ţi menţine greutatea sub control, ar fi bine să te implici în câteva activităţi care să-ţi elimine sedentarismul. Dacă ai prea mult de învăţat şi nu ai timp de sport, încearcă să mergi mai mult pe jos. Până la liceu nu mai lua autobuzul sau troleul, ci numai dacă plouă, ninge abundent sau este foarte frig. Restricţionează mâncarea, dar nu te mai înfometa. Satură-te cu mâncare care nu îngraşă. Gustă dulciurile, dar nu te hrăni cu dulciuri. Nu ştiu dacă utilizezi laxative şi diuretice, dar dacă răspunsul tău este afirmativ, te avertizez că abuzul de laxative sau diuretice poate duce la fluctuaţii periculoase ale sodiului şi potasiului din organism, precum şi la deshidratare.

Pe femei se pune o presiune enormă de a rămâne slabe. Este un standard de frumuseţe al societăţii contemporane, punându-se prea mare preţ pe ceea ce se vede şi nu pe inteligenţă sau nivel cultural.

Ar fi minunat să avem o siluetă de vis şi o talie că a lui Scarlett O’Hara din „Pe aripile vântului”, dar dacă nu este posibil nici cu eforturi, să ne dăm cu capul de pereţi? Nu, nici nu poate fi vorba de aşa ceva.”

În concluzie, obezitatea nu este o boală psihică. Dacă nu are o cauză metabolică, poate fi învinsă mult mai uşor. Lupta poate începe ca răspuns la dorinţa de a pierde în greutate. Dacă vă este greu singuri, puteţi cere ajutor la persoane competente cum ar fi   nutriţioniştii, medicii, antrenorii.

Important este să începeţi a vă preţui mai mult, nemaiavând pretenţii ca alţii să vă preţuiască, să nu va mai lăsaţi discriminaţi de nimeni şi să vă distanţaţi imediat de toţi cei care, atunci când vă văd, nu ştiu decât să vă spună „văd că ai pus pe tine”.

Vă asigur că în acest fel, drumul spre succes va fi mai uşor şi mai sigur!

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici