O teorie validată de contemporaneitate este aceea a umflării în pene indiferent de ce facem, de ce organizam, dăruim sau afirmăm. Superficialitatea, dorința de glorie, de afirmarea unui Eu generos sunt reperele principale ale acestei teorii. Pe cât de golită de sens este această creație postmodernistă, pe atât de puternic este implantată în gândirea unora.

Urmăresc de mult timp secvențele realului în care sunt popularizate performanțele tinerilor, reușitele lor extraordinare, la nivel național și internațional. Văd mândria cu care un popor își aplaudă eroii, pentru că ei sunt niște eroi, adică niște oameni care cred în ceea ce fac, muncesc, înving timpul și mă bucur că avem speranța așezată în ei, că mâine aduce doar bine.

Dar în același timp văd, ba chiar și asist la încropiri de festivități de premiere a tinerilor, în săli pline printr-o convocare a șefului de la ora X, azi, unde se începe cu același discurs de anul trecut, ușor adaptat momentului (anul acesta nu a nins, deci frazele cu zăpada ce acoperă, iar clinchetul clopoțeilor anunță… nu se regăsesc!) unde se rostesc vorbe fără vreo substanță, reductive, în care superlativul acceptă orice combinație fie cu substantive, fie cu verbe. Oare de ce n-am zice copii foarte excelenți sau foarte perfecți, care au studiat foarte compleți!!!, dacă așa dictează simțirea noastră… foarte înaltă.

Mi-e greu să înțeleg sau nu vreau să înțeleg primitivismul acestor elanuri, ridicate la rang de mare reprezentare! Mă ajută să dau sensul cuvenit, cel al gratuității inutile, tinerii cu care lucrez, ce văd mai devreme, decât vedeam eu la vârsta lor, mecanismul funcționării acestora.

Relatarea exemplificatoare ce urmează s-o fac schematizează o situație imaginată de mine ca una a recunoașterii decente a succesului total, dar trăită ca una a urcării într-un tren în ultima secundă, înainte de fluierul conductorului, când trenul a și dispărut din stație. Cu amărăciune spun că într-un asemenea context zilele de muncă se aruncă în derizoriu, că cei care o fac, indivizi controlați de interese minore, devin umbre șterse ale ideilor de performanță, de respect.

Adunați într-o sală friguroasă, tineri, maturi, concurenți, antrenori, chipuri cunoscute, îmbătrânite de încă un an, cu zâmbete forțate, toți așteaptă afirmarea rezultatelor de peste an din urbe. Nu sunt mulți cei premiați ceea ce spune că drumul până acolo nu e pentru oricare. Nu e vorba de noroc, cum se declamă, e vorba de muncă, doar. Campionii nu cresc peste noapte!

A recunoaște performanța unui om comportă, din punctul meu de vedere, două abordări, simple, academice: în primul rând, a o numi, a o instaura prin cuvânt, apoi a o învesti cu valoare cuvenită. Suprapunerea celor două este dificil de realizat în contextul despre care vorbesc. Într-o hărmălaie ce-mi amintește de comedia lui Caragiale, O scrisoare pierdută, se aude vag un nume, se înmânează detașat o diplomă, se primește cu tristețea campionului ce abia și-a perceput numele, a campionului furat pe ultimul centimetru. Același scenariu este proiectat și pentru antrenor, uimit că performanța ucenicului său, unică în peisajul competițional, nu e valorizată cum merită.

Și câștigătorul și eu ne uităm la cei din față încercând să le vedem interiorul, să le decriptăm raționamentul. Să-i vedem nu ca oameni ce n-au avut o asemenea afirmare vreodată, ci ca indivizi capabili să trăiască alături de ceilalți aceasta. Îi explic copilului că valoarea lui este de necontestat, că un moment din deruta eternă a celor din jur nu o anulează.

Primesc replica dură: N-ați văzut că totul a fost de dragul premierii!

Îi dau dreptate, o felicit pentru curajul de vedea dincolo… dincolo de acțiunile umane, mediocre și respingătoare.

Ana Koman – Editor online