Deși se consideră că trăim într-un secol al vitezei și al detașării emoționale, am observat tot mai multe persoane grav afectate emoțional de eșecul în relația/relațiile afectiv-emoționale pe care le-au avut.
Am hotărât să abordez subiectul vinovaților fără vină impresionată de faptul că toți, fără excepție, manifestă același sentiment de insuficiență. Ce fel de insuficiență? Că nu sunt suficient de: frumoși, instruiți, bogați, inteligenți, prezentabili, descurcăreți, etc. Afectate rămân doar persoanele care s-au implicat afectiv-emoțional, cu adevărat. La polul opus se situează foștii lor, care se detașează relativ repede și pornesc, voios (dar și interesat) în căutarea unei noi achiziții.
Nu sunt și nici nu am fost, o fană a ideii ”minte-mă frumos” și învăț pe toate persoanele care-mi solicită recomandări să nu accepte minciuna, deși nu este deloc confortabil. Motivul? Pentru că adevărul are prostul obicei de a ieși, mereu, la suprafață.
În cele ce urmează, vă voi prezenta câteva situații, povestitorii fiind și protagoniștii celor prezentate. Precizez că, atât răspunsurile cât și recomandările oferite, au fost personalizate și sunt confidențiale. Dumneavoastră vă voi oferi o scurtă analiză și un răspuns mai amplu, la modul general. Este modalitatea mea de a nu vă plictisi, obosi, chiar nemulțumi. Sper să vă fie de folos și să ajute, dacă va fi necesar…

Exemplul 1:
”- Fostul partener a dispărut din viața mea subit, fără vreo explicație, fără vreun avertisment. M-a ținut încurcată ani de zile, sunt și eu vinovată de situație pentru că am tot sperat că va fi mai mult decât aveam. Ori de câte ori încercam să discut despre viitorul nostru, îmi spunea doar că se gândește la viitor mai mult decât îmi pot imagina. Sunt sigură că am greșit, dar nu știu cu ce. Aș dori să-mi spună direct ce am greșit și să-mi cer scuze. Din păcate, nu mai am cui…”

Exemplul 2:
”- Mi-a fost greu să plec din relație, dar a trebuit, pentru că el acorda mai multă atenție altei conexiuni. Sunt geloasă și nu suport concurența! Acum mă învinovățesc că m-am grăbit cu plecarea și mă învinovățesc pentru că nu am luptat pentru ce îmi aparținea. Ce vină aș mai putea avea?”

Exemplul 3:
”- Mie nu-mi place deloc să aștept și nici să o iau de la zero. Cu toate astea, am hotărât să fiu politicos și să-i ofer timp pentru a se acomoda cu relația noastră. Am observat că are secrete, că ține ascunse diferite întâmplări, asta m-a enervat și m-a determinat să-mi pierd răbdarea. Am plecat cu puțin scandal și i-am spus vrute și nevrute. Am uitat că și eu am secretele mele, cu care mă voi duce în mormânt. Se pare că decizia mea a fost una greșită, acum regret. De ce? Pentru că ea nu mi-a greșit cu nimic.”

Din păcate, prea puțini știu că nevoia de afecțiune este, în primul rând, o nevoie de comunicare. Ce fac două persoane care se simt atrase una de alta? Vorbesc, la început mai puțin, apoi din ce în ce mai des și mai mult. Când nu se plac sau nu se mai plac, ce fac? Reduc comunicarea până la anularea completă sau se ignoră reciproc. Motivele pot fi diverse, însă pot fi atât reale cât și inventate, mai ales de către cei foarte tineri. O comunicare bună, reușită, sinceră, directă poate determina nevoia de exprimare, iar cea mai frumoasă formă de exprimare este afecțiunea.
Nu poate fi greșită îndrăzneala de a vă gândi la viitor, pentru că asupra sa se poate interveni. Trecutul, precum și evenimentele din trecut nu se mai pot schimba, indiferent ce am face. Personal, nu cred că îndrăzneala de a se gândi la viitorul relației pe care o aveau, a determinat finalul. Cred că partenerul său stătea în relație după tiparul ”merge și așa”, probabil că avea și o mulțime de măști (mai ales sociale) și nu mai știa pe care să o atașeze.
Plecarea din relație la aflarea unei alte ”conexiuni” cred că a fost determinată de dorința de a nu conviețui într-un triunghi amoros. Se simțea vinovată că nu a luptat pentru înlăturarea rivalei sale, dar cine poate ști dacă ar fi fost învingătoare sau nu? ”Năravul din fire nu are lecuire” spune un vechi proverb românesc. Mai pe românește, adaptat situației prezentate, eu cred că cine se naște infidel, o ține tot așa până moare. Nu este recomandat să se acționeze abuziv prin telefoane, mesaje, email-uri de către partea vătămată. Dacă există depărtare fără niciun fel de contact, este clar că celălalt dorește un ”end of story”(sfârșitul poveștii) și de preferat ar fi să-l acordați.
Orice s-ar spune, fiecare om are secretele sale. Că or fi mai multe sau mai puține, depinde de viața pe care a avut-o, de alți factori, dar și de conjuncturi. Într-adevăr, există tendința că atunci când cineva are mare încredere în cineva, să-și deschidă sufletul. Când cineva nu poate sau nu este pregătit, nu trebuie forțat și nici învinuit. După aflarea secretelor sale, vă poate urî pentru asta! Politețea și răbdarea pot funcționa în tandem, doar până la un punct, dincolo de acesta nu mai rămâne nimic.

Cu ani în urmă am auzit un banc. Ion și Maria se iubeau de zor, ascunși în fân. ”Mario, ai fost divină!” i-a spus Ion încântat. Maria l-a privit nedumerită, după care i-a spus: ”Mă Ioane, di vină am fost amândoi!”
Lăsând gluma la o parte, de vină pot fi oricare dintre părți, nu numai una. Fiecare are versiunea lui și nu se poate ști cât adevăr este în fiecare. Vine o zi când nu mai pui întrebări pentru că simți că nu mai are niciun rost. Răspunsurile celuilalt nu te mai interesează. După faza asta, poate veni momentul când decizia de a pleca nu mai crezi că ar putea fi greșită.
Din punct de vedere spiritual, se spune că atunci când unul își dorește să părăsească, înseamnă că misiunea sa în existența voastră s-a încheiat. De câte ori se poate ierta o femeie? Dar un bărbat? Depinde de vârstă, de temperament, de gradul de toleranță, dar și de greutățile prin care a trecut și le-a depășit.
Am cunoscut pe cineva care a refuzat o propunere de relație pentru că știa cât este de bolnavă și că nu mai mare mult de trăit. Din exterior nu se observa nimic, însă ea știa ce se întâmplă în interior. Pretendentul a crezut că nu este suficient pentru pretențiile domnișoarei, iar în mintea sa s-au derulat tot felul de scenarii. A dezvoltat un sentiment de insuficiență, care, cu timpul s-a transformat în ură și invidie. A descoperit adevărul abia în ziua în care a fost invitat la înmormântare și de atunci trăiește un sentiment de vină continuă. Morala ar fi că și oamenii diferiți merită să fie iubiți, însă ei/ele necesită un plus de grijă pentru a nu-i răni mai mult decât sunt.
De vină sau nu, doar timpul și mai puțin ceilalți, poate arăta cine a fost…

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici