Când eram copil, obrăznicia era imediat sancționată, atât în familie cât și în mediul școlar. Copilul obraznic era considerat un copil problemă, lipsit de respect, de rușine, impertinent, arogant. Nuvela “Domnul Goe” scrisă de genialul Ion Luca Caragiale, era considerată un reper, dar și o strălucită exemplificare, atât pentru elevi cât și pentru părinți. Lucrarea surprinde urâțenia unui astfel de comportament, dar și slăbiciunea unor părinți care nu știu să stabilească niște limite clare.
În 2021, obrăznicia nu mai este ce a fost. Este mult mai puțin sancționată, iar obraznicii nu mai au statutul de personaje problemă. Pentru unii, obrăznicia copiilor este prilej de mare încântare. “Sigur o să se descurce în viață!” spunea cineva despre copilul său, care, în prezența mea avusese o atitudine agresivă și total nepotrivită.

De unde vine obrăznicia?

Obrăznicia poate trăda o lipsă, o incapacitate, dar și un răspuns la un anumit comportament al adultului, aflat în preajma sa.
Lipsa poate fi: de educație, de fermitate, de implicare în formarea și educarea copilului. Școala poate avea o anumită contribuție, însă baza se clădește numai de către familie.
Incapacitatea unor părinți de a stabili reguli clare, poate încuraja pe cei mici să devină dificili și agresivi. Dacă copilului obraznic se spune “mâncă-l mama de isteț și de deștept!” în loc de “să nu mai faci asta niciodată!”, lucrurile pot scăpa, ușor, de sub control. Ce aveți de spus nu trebuie exprimat doar prin vorbe. Afișați o mimică serioasă, arătați celui vinovat că a greșit și că greșeala nu trebuie să se mai repete.
Dacă familia este prea permisivă, obrăznicia copiilor poate crește exponențial. A nu se confunda obrăznicia cu un anumit fel de îndrăzneală, pozitivă și constructivă. Obrăznicia lezează emoțional, pe când îndrăzneala pozitivă poate ajuta mult copilul, mai ales din punct de vedere relațional.
Obrăznicia poate fi și o formă de răspuns la comportamentul adulților care îl educă. Dacă părinții se ceartă des, așa va face și copilul …tentat permanent să imite. Dacă i se vorbește urât, copilul prin imitație, va vorbi la fel de urât.

Cum procedăm cu cei obraznici?

Din fericire, obrăznicia copilului poate fi corectată. Impuneți-vă punctul de vedere, cu calm, cu fermitate, dar și cu argumente prezentate pe înțelesul celor mici. Nu negociați schimbarea de comportament, nu vorbiți mult, stabiliți ce s-a greșit și ce nu trebuie repetat. Exprimați-vă foarte clar dezaprobarea, eventual dezamăgirea.
Din nefericire, cu adulții obraznici este mult mai complicat. Complexitatea se poate datora aroganței cât și lipsei de respect, pe care nu se sfiesc să le afișeze.
Unui adult obraznic nu trebuie să-i tolerați nicio formă de obrăznicie. Experiența sa în domeniu poate constitui un real avantaj, greu de ignorat. Chiar dacă obrăzniciile sale vă șochează, aveți în vedere că la baza majorității obrăzniciilor există frustrări mai vechi, pe care nu le poate gestiona. Comunicați-i ferm că slăbiciunile sale nu sunt și ale dumneavoastră. Oricât de tare v-ar jigni, nu arătați suferința care v-a provocat-o. Demonstrați că sunteți greu de învins, mai ales când armele utilizate sunt doar niște simple cuvinte.

Despre obrăznicie, obraznici și obrăznicii ar fi multe de spus, însă eu mă opresc aici. Nu vreau că cei obraznici să-și fac iluzii că au devenit importanți și că despre dânșii s-a scris un articol.
Rețineți, obrăznicia nu este un semn de inteligență, nici de istețime. Este o carență semnificativă în ceea ce privește comportamentul social. La copil poate fi corectată, la adult doar ameliorată. În ce condiții? Numai când acesta întâlnește pe cineva mult mai experimentat, care-i demonstrează sec că… mai are de învățat.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici