Atmosferă de septembrie, o gară mare, toată lumea se grăbeşte, trenurile pleacă, vin, oamenii urcă sau coboară. Fiecare merge undeva. Cei care aşteaptă se opresc pe la o masă, beau o cafea, un suc, răsfoiesc câte o revistă.
Am actualizat de atâtea ori ipostaza călătorului plecat cu treburi la sute de kilometri de casă. Uneori când mai aveam ceva vreme până când trenul pleca priveam spectacolul din gară, încercând să-l înţeleg. Întotdeauna l-am văzut doar ca pe o strădanie a omului de a mai da un sens existenţei sale monotone, nebănuind ce taină poate cuprinde.
Astfel într-una din zile în timp ce mă gândeam cât de nesănătoasă e mâncarea pe care chiar eu mi-o cumpărasem, făcându-mi traseul opririlor în mare oraş şi nescăpând din ochi ora de întoarcere, am auzit o voce caldă întrebând: “Drăguţă, nu vrei o carte bună?”. Nu mi se adresa mie în mod special, era o întrebare rostită de o doamnă îngrijit îmbrăcată, cu un mers greoi către toţi oamenii din încăperea în care mă aflam. Îmi părea rău că nu mi se adresează! Ce m-a impresionat era faptul că nevinovata interogaţie era însoţită şi de un gest, parcă studiat, de aplecare către destinar, un posibil cumpărător. Nu se putea să nu vezi şi teama de refuz şi suferinţa femeii că o carte bună nu e dorită. Am urmărit reacţiile “fericiţilor” întrebaţi, de la totală ignorare, exteriorizată printr-un gest de îndepărtare a femeii, la refuz verbal agresiv: “Pleacă, cucoană, de carte am eu nevoie? Ce faci cu cartea?”. Nici urmă de politeţe, de educaţie, deşi doamna li se adresase cu “drăguţă”!
Am tras cu ochiul spre cartea aşezată într-o pungă de plastic, cred că era una de bucate, o ediţie cartonată păstrată cu mare grijă. Era o carte bună! S-o fi gândit femeia că era o carte bună pentru că aducea bucurie unei gospodine sau unei tinere neiniţiate în gătit? Era o carte bună pentru că o vindea cu drag, având nevoie de cei câţiva bani pe care i-ar fi luat pe ea? Era o carte bună deoarece reprezenta pentru cei avizaţi o lectură utilitară? Era o carte bună pentru că o probase? Putem accepta oricare alternativă!
Întrebarea doamnei – “Drăguţă, nu vrei o carte bună?”- a fost, în schimb, cel mai simplu mod de a vedea oameni needucaţi, lipsiţi de respect, impulsivi, incapabili să asculte şi să răspundă, grăbiţi, uituci, gata să aleagă tot ce e facil, fără curajul de a da două secunde celuilalt spre a-l vedea fericit. Asta ascundea spectacolul acelei zile!
Cu siguranţă că femeia a vândut cuiva cartea, trăind sentimentul că valorile elementare nu mai există, că dispreţul a devenit parte din noi.

Ana Koman – Editor online