Dacă ajungeţi vreodată în situaţia de a asculta pe cineva, afectat din punct de vedere emoţional de atitudinea ostilă a cuiva, care s-a instalat în viaţa sa pe post de terorist, trebuie să-i respectaţi suferinţa. Cum? Printr-o ascultare activă, plină de empatie, fără întrebări stânjenitoare şi/sau prea personale. Veţi putea descoperi că, atunci când se doreşte marginalizarea, învinovăţirea şi catalogarea cuiva drept necorespunzător, se cauta mai întâi mijloacele şi abia apoi persoanele capabile să îndeplinească acest lucru. Cel mai la îndemână dintre mijloacele utilizate în acest scop, este cuvântul. Poate fi ascultat (sau citit) în orice împrejurare, în locaţii cât se poate de obişnuite: în birouri, pe holuri, în mijloace de transport, etc. În plus, cuvântul poate fi difuzat rapid şi ca aberaţie pe post de explicaţie şi se pare că sunt din ce în ce mai mulţi oameni dispuşi să facă acest lucru (îndeosebi la comandă).
În timpul unei discuţii, la care am participat cam vrând-nevrând, mi s-a cerut, neapărat, părerea cu privire la dreptul la replică.
“- În viaţa de zi cu zi, dreptul la replică este un curaj, o nebunie, sau câte puţin din fiecare?” am fost întrebată.
Înainte de a răspunde, l-am privit atent pe cel care rostise întrebarea. Era evident că cineva îl supărase foarte tare şi încerca detaşarea de propria suferinţa, căutând un nou punct de vedere. Ce am răspuns, puteţi afla dacă citiţi în continuare…

Dreptul la replică este un drept pe care-l are oricine. Poate fi considerat un act de curaj, deoarece poate însemna şi asumarea riscului de a intra într-un şir de discuţii/polemici/acţiuni neplăcute. Nebunie ar putea fi considerat doar după multe încercări de a schimba un rău înrădăcinat atât de tare, încât orice încercare de a-l stârpi, s-a dovedit un eşec. Cunosc pe cineva care, a avut parte de un şef cât se poate de rău şi de nedrept. Pentru că subalternul nu era nici fiul, nici nepotul şi nici soţul cuiva important, respectivul şef se purta cu bietul om ca şi cum ar fi fost un sclav pe propria-i plantaţie. Domnul respectiv era bine pregătit în meseria lui şi deosebit de capabil, însă postul pe care-l ocupa oferea acces la prea multă informaţie, lucru care îl deranja vădit pe acel şef, făcându-l să se simtă tot mai vulnerabil. Ani de-a rândul, subalternul a suportat (cu o răbdare de martir) zeci de nedreptăţi, ironii, mitocanii, jigniri, considerând situaţia în care se afla, drept un vertitabil exerciţiu de toleranţă. A venit şi ziua când nu a mai rezistat. Nu i-a tras fulgerător vreo pereche de palme sau nişte pumni în cap, ci a apelat cu smerenie la un duhovnic cu experienţă. După ce i-a povestit despre acel comportament diavolesc, se aştepta la o recomandare plină de empatie cu trimiteri la rugăciune şi post, însă părintele i-a răspuns altfel decât se aştepta “Dumneavoastră nu consideraţi că ceea ce nu a reuşit să vă omoare, vă căleşte? În nemărginita Lui înţelepciune, eu cred că bunul Dumnezeu v-a făcut să întâlniţi acel om doar pentru a înainta în desăvârşire. Dacă acel îndelungat exerciţiu de toleranţă, despre care mi-aţi tot vorbit, este tocmai o lecţie a iertării ce trebuia învăţată?”
Supărat şi surprins de cele auzite, refuzând să analizeze cele spuse de bătrânul călugăr, făcând tot felul de presupuneri, omul şi-a amintit de dreptul la replică şi l-a folosit din plin. Atitudinea sa s-a dovedit un act de mare curaj, dar şi de puţină nebunie, pentru că, după luni întregi de discuţii, scandaluri şi tot felul de evenimente neplăcute, nu s-a schimbat decât… starea sănătăţii sale şi asta într-un sens negativ. Sănătatea şi-a redobandit-o, pe deplin, abia după ce a ales un alt drum, refuzând să mai privească înapoi.
La cele povestite aş adăuga şi altceva. Referitor la posibilitatea confruntării într-un viitor şi cu o astfel de situaţie, bunica mea m-a avertizat “Faptul că cineva te supăra în mod repetat, nu-ţi dă dreptul să-l baţi… nici măcar cu cuvântul. Lasă-l, fără urmă de milă sau regret şi numai în acest fel te vei scuti de suferinţă!”
Nu am nici jumătate din înţelepciunea dânsei şi nici calităţile unui duhovnic experimentat, însă recomandările despre care v-am povestit, chiar funcţionează. Eu am experimentat câte ceva din cele prezentate şi concluzia mea ar fi următoarea: dreptul la replică este un drept ca oricare altul, trebuie cerut/exercitat cu mare prudenţă, când este neapărată nevoie şi numai când există şanse reale de a se schimba ceva în bine. Poate urma o victorie, dar şi un eşec. Important este să vă calculaţi obiectiv şansele şi dacă nu aveţi de ales, să acţionaţi aşa cum va spune conştiinţa.
Dacă a fost curaj, nebunie, ceva între cele două, eventual câte puţin din fiecare, numai cei care au încercat, pot şti…

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Ediţiei de colecţie: “Între psihologie şi parapsihologie” – click aici