“Mă doare sufletul” este considerată o expresie metaforică. Pentru un psiholog, acest gen de exprimare este o primă atenționare să se află în preajma cuiva care a suferit mult. Durerea din suflet nu se vede, se manifestă într-un anumit fel și se resimte puternic de toți cei cărora viața le-a oferit diverse experiențe traumatizante: decese, divorț, boli invalidante, concedierea fără motiv, investigații medicale invazive, pierderi materiale importante, etc. O astfel de durere mai poate fi cauzată și de: neputință, minciună, trădări, dezamăgiri din partea celor apropiați. Este o durere cruntă, trăirile interioare ale celor afectați fiind copleșitoare. Tocmai de aceea, înainte de a fi investigată, trebuie respectată. Cum? Cu o atitudine binevoitoare, cu cuvinte alese și bine plasate.
Cunosc o doamnă care a dezvoltat o depresie cronică din cauza soțului său, un alcoolic agresiv. Mai întâi, și-a mărturisit durerea unor colege de la serviciu. Știți ce a fost sfătuită? “Detasază-te, detașază-te și îți va fi mai bine!” Cum să se detașeze de un om cu care trăiește în aceeași casă, care o lovește în mod repetat (unde nu rămân semne), iar cei de la poliție nu fac decât să-i dea amenzi, pe care este nevoită să i le plătească tot ea?
Apoi și-a mărturisit durerea unui preot, care nu a înțeles deloc gravitatea situației și nici dimensiunea suferinței. Știți ce i-a spus? “Durerea e urmarea păcatului și plata greșelii”, determinând-o să se îndoiască de justiția divină, apoi să-și pună întrebarea “De ce Dumnezeu permite să sufăr atât de mult?”
Puțini oameni știu că durerea sufletească poate fi însoțită de durere trupească. Doamna a ajuns la mine trimisă de medicul său de familie, care a înțeles că migrenele și durerile de stomac care nu răspundeau la tratament, puteau fi somatizări ale traumelor emoționale cu care se confruntă, zi de zi.
Am ascultat-o cu atenție, evitând întrebările, recomandările și orice altceva care i-ar fi putut indica faptul că nu i-aș înțelege suferința. Când a terminat tot ce avea de spus, am detensionat puțin atmosfera  insistând asupra ideii (lansată cândva de genialul scriitor Mihail Sadoveanu) că, dacă prostia ar produce suferință, mulți ar trebui să meargă pe drum urlând de durere. Ideea a făcut-o să zâmbească, imaginându-și soțul împleticindu-se pe o stradă, urlând de durerea cauzată de prostia de a-și bea mințile fără niciun motiv.
I-am explicat de ce nu este indicat să-și ignore suferința psihică și de ce durerile de cap și de stomac, resimțite puternic de corpul fizic, nu au putut fi vindecate de tratamentele pe care le-a urmat. A înțeles și apoi mi-a vorbit, amănunțit, despre puseele depresive avute în ultimele luni.
Observând că este o femeie bine clădită și cu o statura impozantă, i-am recomandat să urmeze câteva cursuri de autoapărare și să nu ezite a exersa tehnicile de apărare  pe bețivanul de bărbată-su. Dacă nici cei de la Poliție nu au luat nicio măsură, nu mai este cazul să le aștepte ajutorul.
A plecat încântată și hotărâtă să nu mai fie  victimă, ci un veritabil luptător. Știu sigur că s-a înscris la cursuri de arte marțiale la care participă cu mare plăcere, iar de ziua dânsei de naștere cred că îi voi cumpăra un kimono.

 
Durerea din suflet se poate manifesta și altfel. O altă doamnă a venit la mine distrusă emoțional de un deces în familie. Mi-a vorbit despre oamenii care nu mai știu să dăruiască, nici să primească, despre pomeni și slujbe de pomenire. Mi-a vorbit despre lipsa iubirii în viața sa, dispărută odată cu cel că o iubise și respectase. A început discuția spunadu-mi “A fost un moment în viața mea când mi-am plâns toate lacrimile” și a fost tare surprinsă că am recunscut replica Silviei Conti din filmul Caracatița (la Piovra). Își imagina că dacă sunt psiholog, nu văd în fața ochilor decât psihologie și că nu sunt interesată de nimic altceva, aspect pe care l-am remarcat (cu tristețe) la cei cu care am discutat în ultimul timp.
Și dansa fusese statuita să se “detașeze”, “să gândească pozitiv”, să-și trăiască viața plecând pe la stațiuni sau în alte locații, în căutarea unui alt partener. Spre surprinderea mea, la un moment dat, mi-a spus pe un ton agresiv “Mă enervați când văd cât sunteți de calmă!”
“Și ce ați vrea să fac când îmi povestiți despre o asemenea durere?” am răspuns.
M-a privit insistent și mi-a spus pe un ton rugător “Să mă ajutați să plâng…”
Amintirea învățăturilor primite de la bunica mea m-a salvat și de această dată. I-am spus un vechi proverb evreiesc “Ce este săpunul pentru trup, sunt lacrimile pentru suflet “ și a plâns cum nu am văzut pe nimeni altcineva. După ce s-a liniștit, a plecat murmurând “și eu care credeam că mi-am plâns toate lacrimile…”
Credeți-mă, sunt și lacrimi care nu se văd, pentru că nu curg la vedere. Sunt lacrimile acelora care și-au înghițit suferința, care nu mai au puterea să se bucure și nici să vadă părțile frumoase ale vieții. Consideră că durerile lor sunt dureri care nu pot fi înțelese și care nici nu trebuie auzite. Se închid în sufletul lor, zavorându-și bine durerea, pe care o consideră un semn de slăbiciune ce nu trebuie identificat.
Dânșilor le dedic acest articol, sperând că i-am putut convinge că și durerea din suflet se poate gestiona, cu un ajutor specializat. Este un segment pe care eu mă perfecționez continuu, încercând a demonstra că ceea ce nu te omoară, te poate face mai puternic.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici