Acestea sunt vorbele rostite de o persoană foarte foarte dragă mie, căreia, vizitând-o zilnic, îi mai și povestesc câte ceva din lumea asta a noastră. Despre piață, despre oamenii din oraș pe care eu îi mai întâlnesc, pe care-i cunoaștem amândouă, despre școală, despre taxe, despre…

Un accident a făcut-o să fie dependentă de un scaun, să se miște foarte greu, așa că singura ei legătură cu realitatea de dincolo de curtea casei sunt oamenii ce intră acolo. Puțini și aceștia deoarece… cam atâția sunt!

Îi narez povești reale în dorința de a apropia două timpuri, cel în care Ea era activă, prezentă și cel actual, un altul total diferit, în care Ea doar este. Aud deseori că atunci nu era așa ca acum, că atunci nu se putea întâmpla asta, că oamenii nu se ocupau cu așa ceva.

Când simte că timpul a scos-o din ordinea lui rostește clar, asumat: Eu nu mai știu nimica… Spune des lucrul acesta, mai ales când nu e sigură de ziua din calendar, încercând să probeze prin cuvinte dramul de amintiri de care nu mai e sigură.

Un nu știu nimica dureros ca rezonanță pentru mine, știind că femeia din față odinioară era una puternică, prin profesia avută, prin marea responsabilitate de a ajuta copiii să vină pe lume, de a veghea lângă mamele ce-și încredințau viața pentru un timp Ei.

Un nu știu nimica dezarmant, căruia nu-i cauți explicații. Știi că ascunde nefericirea de a nu mai putea da sens lumii ăsteia, de a nu mai putea spera. Seamană și a resemnare, deseori, când dor picioarele, când dor mâinile, când plânsul nu mai recuperează.

Ce replică dai, pentru că un nu mai știu nimica impune? Cu răbdare începi și spui, mai tare, bănuind că urechea nu mai prinde inflexiunile vocii tale, inventezi, dai importanță unor elemente banale, facile și aștepți să auzi și un știu asta!. Nu-l auzi, dar, oximoronic, îl vezi sub forma unui zâmbet, a unui rid ușor îndreptat.

Dacă vreodată cineva- rudă, prieten, străin- rostește Eu nu mai știu nimica… să nu plecați, căutați o secundă să sperați că o vorbă mai poate face un om să creadă că mai știe ceva…

Ana Koman – Editor online