Flashbackul este un termen mai puţin obişnuit care se referă la reamintirea unei experienţe din trecutul subiectului, însoţită şi de o puternică senzaţie că se retrăieşte acel eveniment. Despre acest termen se spune că ar fi fost preluat din cinematografie, însă părerile sunt împărţite. Nu este cazul să despicăm firul în patru, important este a se înţelege la ce se referă psihiatrii şi psihologii atunci când utilizează acest de termen.
Prima persoană care m-a rugat să discutăm despre flashbackuri s-a exprimat cam aşa: “Doresc să discutăm despre flashbackuri pentru că am capul calendar, mă simt epuizat, sunt tulburat. Când retrăiesc aşa ceva, pierd contactul cu realitatea, apoi retrăiesc tot ce s-a întâmplat atunci. Senzaţia este paralizantă, nu mă mai pot controla şi nimeni nu mă înţelege”.
Citisem destul de mult despre flashbackuri, însă când cineva îţi povesteşte amănunţit toate senzaţiile, emoţiile, precum şi suferinţă care le însoţeşte, este foarte impresionant. Cei care nu cred că există şi o astfel de suferinţă, o fac din două posibile motive. Primul ar fi că nu au cunoştinţele necesare şi al doilea ar fi răutatea.

“Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent” a spus Octavian Paler. De acord, dar cum să-i spui asta unui om care îţi cere ajutorul şi care este chinuit de ani de zile de nişte secvenţe retrospective ale unui episod dureros?
Reacţia celor care se confruntă cu aşa ceva, poate fi defensivă, dar şi agresivă. De ce? Pentru că flashbackurile sunt marcajul unei traume grave, imprimată în memoria persoanei respective. Să vă explic cum. O persoană care în copilărie a fost frecvent certată, retrăieşte aceeaşi teroare când cineva ţipă la el/ea. Un fost militar, la auzirea unor zgomote produse de anumite arme, va putea avea senzaţia că este atacat şi poate retrăi amintiri (crezute uitate) din luptele la care a participat. Ce au în comun cele două exemple? Observaţia că flashbackul poate fi declanşat de ceva asemănător elementului care a produs marcajul.
Flashbackul nu este o minciună şi nicio exagerare din partea celor care îl trăiesc. Este rezultatul unui grav marcaj emoţional, precum şi a felului în care au fost stocate anumite amintiri, legate întotdeauna de o situaţie dificilă.

Mulţi dintre soldaţi pot vorbi cu detaşare despre strategii de atac sau de apărare în situaţii limită, dar pot avea reacţii necontrolate la auzirea unui anumit zgomot, perceperea unui miros, a unei culori sau lumini, etc.
Studiile efectuate de–a lungul anilor, atât în spitale cât şi în afara lor, au evidenţiat realitatea că, flashbackurile pot fi un simptom al tulburării de stres posttraumatic. Majoritatea persoanelor care retrăiesc acest gen de secvenţe, până la urmă, recunosc că au suferit o traumă care le-a marcat existenţa. Surprinderea dânşilor constă în faptul că amintirile în loc să se estompeze, revin, făcându-i să retrăiască în mod dramatic ceea ce s-a întâmplat… cândva.
Există vreo posibilitate de a scăpa de aşa ceva? Specialiştii considera că da. Terapia cognitiv-comportamentala poate fi un ajutor nepreţuit, deoarece ajuta la identificarea elementului care declanşează flashbackurile, dar şi la controlarea reacţiilor negative. Antidepresivele pot constitui o soluţie de scurtă durată, rolul acestora fiind mai mult de a reduce frecvenţă. Dozele de administrare se vor stabili numai de către un medic specialist, în funcţie de gravitatea manifestărilor, precum şi a istoricului medical a celui ce trebuie tratat.
Ar mai fi de adăugat că flashbackul nu este o halucinaţie, deşi se aseamănă destul de mult. Cei care au halucinaţii nu conştientizează că acestea sunt un simptom al unei tulburări, pe când cei care au flashbackuri, conştientizează că ele provin de la nişte amintiri.
Cu un tratament adecvat, flashbackurile se pot estompa până la eliminare. Necesită un timp mai îndelungat, dar mulţi oameni îşi pierd răbdarea şi renunţă deznădăjduiţi.

“Trecutul e noaptea, iar amintirile, candele care cu vremea se sting” a spus Octavian Goga. Când aveţi timp, să vă gândiţi şi la asta. Poate fi punctul de plecare într-o cursă infernală, la care, mai întâi, va trebui să participaţi şi abia apoi s-o câştigaţi.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici