M-am întrebat mereu cum pot răsplăti bunătatea unui om. Întotdeauna am crezut că florile oferite, pachetul de cafea, cartea, bomboanele, eşarfa, poşeta etc. nu pot acoperi gestul de iubire pe care l-am primit eu sau cei dragi mie. Încercam să aflu care sunt darurile consacrate categoriilor sociale româneşti. Observam că medicii preferă…., asistentele…, învăţătoarele…, funcţionarele…, dar trăiam, ca şi acum, sentimentul că nu e suficient ceea ce ofer.
Săptămânile în care îmi îngrijeam tatăl într-un spital treceau cu mare suferinţă, simţeam că nu pot învinge, că nu pot transforma durerea nici măcar într-un zâmbet vag. Cineva ne ajuta, era greu să ai medicamentele recomandate de medici, ba nu se găseau, ba erau insuficiente. Întotdeauna exista o doamnă farmacistă care nu ştiu prin ce procedeu le găsea, ni le dădea şi puteam astfel să mai sperăm, eu că-l voi vedea pe tata încă o zi, tata că ne vedea pe noi. Îi mulţumeam doamnei mereu şi atât. Nu dorea mai mult! Ne încuraja şi pleca. Aşa făcea cu toată lumea. Timpul a trecut, tata nu mai e, de doamna farmacista aproape că uitasem.
Întorcându-mă într-o zi dintr-o vizită la ieşirea din blocul unde locuia prietena mea, am auzit o voce care-mi spunea să nu închid uşa, pentru că vrea să intre. Se ridicase de pe bancă o batrânică, atât de mică încât părea că doar respiră. Gândul m-a dus imediat la doamna farmacistă. Îi lipsea halatul alb, dar parcă trupu-i firav i-l contura. Nu greşişem! Am privit-o, păstra aceeaşi lumina ca cea de acum vreo şase ani. Mi-a adresat prima rugăminte din viaţa ei, mie, unei necunoscute, iar eu am putut s-o ajut, de fapt să-i răsplătesc gesturile ei mari din vremea spitalului într-un mod foarte simplu: i-am deschis uşa pentru a intra în bloc.
Mi-am dat seama că a fost nevoie de ceva timp să-i pot mulţumi! Dar ştiu că a primit ce-şi dorea într-o amiază de toamnă frumoasă: uşa deschisă la intrare!

Ana Koman – Editor online