Între pedeapsă, uitare și iertare
Tendința oamenilor obișnuiți este să-i pedepsească pe cei care le-au greșit. “E omenește, deloc creștinește” este sfatul cel mai la îndemână pentru a-i tempera, mai ales atunci când se apropie Sărbătorile de Paște și/sau Crăciun.
Societatea de azi împarte oamenii în urâți și frumoși, sănătoși și bolnavi, credincioși și necredincioși, proști și deștepți, etc. Poate și din acest motiv, poate părea ridicol să vorbim despre frumusețea interioară legată de pedeapsă, uitare și iertare. Mi se pare tare ciudat că întâlnesc, tot mai des, persoane adulte care caută o motivație serioasă pentru a pedepsi, uita sau ierta pe cineva…care le-a greșit grav. În funcție de situație, dar și de disponibilitatea de a mă asculta, mă orientez spre o poveste terapeutică pentru a facilita comunicarea, dar și ca instrument de vindecare. De această dată, vă voi relata o poveste adevărată, a cărei morală este tocmai subiectul ales pentru articolul de astăzi.
După câteva renunțări la sarcina în evoluție, un cuplu a decis că poate avea un copil. În ciuda testelor ale căror rezultate nu anticipaseră vreo problemă, primul născut a apărut pe lume cu o dizabilitate fizică vizibilă. Parinții au găsit puterea de a rămâne împreună și de a face față acestei tragedii. La recomandarea unor medici, au decis să aibă și un al doilea copil. Din fericire, copilul s-a născut perfect sănătos. Anii au trecut, copiii au crescut frumos spre bucuria părinților. Nu s-au gândit că trebuia să-i explice mai mult și mai multe copilului sănătos, astfel încât să nu resimtă problema fizică a fratelui său ca pe o povară. Acest aspect, deloc discutat, i-a afectat adolescența copilului, transformându-l într-un rebel. Treptat, nu l-a mai perceput pe fratele său drept cel mai fidel partener de joacă, de învățare și discuții, ci ca pe o experiență copleșitoare, posibil destabilizatoare, datorită întrebărilor ce i se adresau de necunoscuți, ori de câte ori erau împreună. Neștiind cum se pot gestiona astfel de emoții și sentimente, copilul a căpătat un comportament evitant cu familia și agresiv cu cei care îl deranjau. Relațiile între cei doi frați au devenit tensionate, fiecare dintre ei simțindu-se victime, atât la nivel individual cât și social. La maturitate, fiecare și-a văzut de drumul său, până când, viața i-a adus din nou împreună. Fratele sănătos s-a îmbolnăvit grav și pentru a putea fi salvat, avea nevoie de un transplant. Singura persoană compatibilă s-a dovedit a fi tocmai fratele său, de a cărei dizabilitate se rușinase toată viața. Fratele cel mare s-a văzut în fața unei alegeri decisive. Pedeapsă, uitare sau iertare și salvare? În ciuda suferințelor emoționale îndurate de-a lungul mai multor ani, a devenit salvatorul fratelui mai mic. L-a iertat, a acceptat intervenția și l-a salvat de la o moarte sigură. Din păcate, corpul său, extenuat după atâția ani de suferință, a cedat și el a murit pe masa de operație.
Morala: Fiecare om are rostul lui. Poate salva sau poate fi salvat, chiar și prin
iertare.
Din punctul meu de vedere, părinții unui copil cu dizabilități, oricare ar fie ele, pot fi niște îngeri printre oameni. Viața dânșilor este o continuă provocare, iar stresul la care sunt supuși zilnic îi poate face deosebit de sensibili la anumite atitudini și/sau întrebări venite din partea semenilor, care nu prea înțeleg cu ce se confruntă. Unii părinți au mare nevoie de consiliere de suport, însă foarte puțini își permit. Mare nevoie de suport emoțional au și frații/surorile acestor copii, cărora ar trebui să li se explice de ce anormalitatea fratelui sau sorei, nu trebuie percepută ca o rușine sau ca un impediment în relațiile lor viitoare. Presiunea unei astfel de situații poate fi semnificativă, însă poate fi diminuată, explicându-li-se cu tact și multă răbdare, de ce nevoile speciale au prioritate. Viața unui copil cu dizabilitate este deseori pusă sub semnul întrebării, motiv pentru care, în casă, pot avea loc fel și fel de discuții, pe care copiii (accidental sau nu) le pot auzi. Este de preferat să nu le audă. Copilul sănătos are nevoie de foarte mare atenție și afectivitate pentru a nu deveni gelos pe celălalt. Gelozia copiilor naște frustrări, iar frustrările nasc tensiuni. Spre exemplificare a celor afirmate, recomand vizionarea multi-premiatului film “Rain Man”, ai cărui protagoniști sunt Dustin Hoffman și Tom Cruise.
Insist asupra acordării unei atenții deosebite relației între frați/surori pentru că fiecare dintre ei îl influențează pe celălalt. Cel cu dizabilitate/ dizabilități îl poate face mai bun, mai atent, mai implicat, mai empatic pe celălalt, iar cel sănătos îl ajută să se integreze mai ușor în societate și în realitățile ei (chiar dacă nu sunt plăcute).
Știu, poate fi extrem de greu să accepți și să dezvolți ceea ce alții/altele o percep ca pe o problemă de netrecut. Comportamentele negative, vorbele usturătoare, ironiile, calomniile, pot fi greu uitate și foarte greu iertate. Depinde cât de mult se poate suporta și dacă ar putea interveni posibilitatea de a salva. De la ce? Mai ales, de la o viață care ar fi putut fi altfel…
Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici