Oricare om poate face presupuneri, însă nu oricine are îndrăzneala să adreseze anumite întrebări. Să ne reamintim semnificația fiecărui termen în parte. “A presupune” înseamnă a admite, în mod prealabil, că este posibil, real, adevărat. “A întreba” înseamnă a cere cuiva lămuriri, vești, a se interesa despre cineva sau de ceva.
În ultimul timp, presupunerile câștigă tot mai mult teren în fața întrebărilor. Motivul ar fi că sunt mult mai comode, că se pot face în liniște, în singurătate, în minte, fără a fi nevoie de curaj sau de audiență. A adresa întrebări cu scop precis, poate fi interpretată și ca un posibil act de curaj, modalitatea de adresare spunând mult, dar și foarte multe despre cel/cea care o face.
De unde vin întrebările? Din curiozitate și/sau din dorința de a clarifica unele aspecte sau situații.
De unde vin presupunerile? Din neîncredere, din neînțelegere, din neacceptare și nu în ultimul rând, din prea multă imaginație.
Presupunerile sunt ceva nedemonstrat. Pot fi problematice, pot afecta remediabil sau iremediabil viața, precum și relațiile interumane.
De exemplu, se presupune că oamenii grași sunt gurmanzi și mănâncă foarte mult. O astfel de presupunere pornește doar de la aspectul fizic, însă nu întotdeauna este adevărată. Persoanele corpolente pot suferi de o disfuncție endocrină, de o tulburare de comportament alimentar, de efectul advers al unor medicamente, sau pot prelua o moștenire genetică.
Se presupune că persoanele foarte slabe sunt bolnave sau sunt lipsite de hrană datorită dificultăților materiale. Motivul poate fi și o disfuncție tiroidiană, un TBC, o afectare a sistemului muscular sau o boală autoimună.
Despre persoanele cu un defect fizic vizibil se presupun următoarele: dacă defectul este din naștere (transmisibil sau nu), din accident, din bătaie, sau din spital urmare a unei intervenții nereușite.
Despre cei necăsătoriți se fac presupuneri halucinante gen: nu i-a vrut nimeni, au o problemă ascunsă, sunt egoiști/egoiste, sunt îndrăgostiți de libertatea lor, au complicații despre care nu s-a aflat, însă este de dorit să se afle.
Despre cei divorțați se presupune că sunt ori victime, ori agresori; viața lor se va afla, continuu, sub semnul întrebării din punct de vedere al evenimentelor care au generat separarea.
Părinții unici sunt și ei în vizor, mai ales dacă preferă o existență retrasă, alături de copilul lor.

Presupunerile pot fi influențate de o serie de factori, între care amintesc: influențele culturale, educația, experiențele trecute, discriminarea, concluziile preluate.
Presupunerile în exces pot indica neîncrederea în cei/cele din preajmă, raportarea la lumea interioară, existența unui cerc vicios datorită evenimentelor dezamăgitoare din trecut. Din păcate, prea des s-au confirmat convingeri precum: “eu nu merit”, “nu sunt capabil să…”, nu pot depăși momentul/greutățile, afectându-se serios capacitatea de a gestiona emoțiile negative și anxietatea.

Întrebările adresate vorbesc despre disponibilitatea de a iniția un dialog. Dau o șansă celuilalt să se exprime, să clarifice, de a vorbi despre sine. Este adevărat, contează foarte mult: modul, tonul, conținutul (textul), momentul adresării întrebărilor.
Un mod calm, liniștit, de adresare a întrebărilor poate afecta continuitatea dialogului. Un ton jos poate întreține calitatea discuției. Conținutul (textul) lansat și lipsit de cuvinte grele, jignitoare poate obliga interlocutorul la un conținut asemănător. La apelativul “porcule” s-ar putea răspunde cu “purcea”, la “boule” cu “vacă” și tot așa, deci evitați etichetările chiar dacă nervii vă sunt întinși la maxim.
Din punctul meu de vedere, momentul adresării întrebărilor este foarte important. Există o vorbă din popor, de care ar fi indicat să țineti cont “Rufele murdare se spală în familie”. Abțineți-vă de la întrebări stânjenitoare în fața unor persoane străine sau a unor persoane din afara relației. Dacă interlocutorul a băut câteva pahare de alcool în plus, lăsați întrebările pentru a doua zi. Creierul amețit nu va procesa corespunzător, în plus, există și pericolul unor acțiuni agresive. Dacă partenerul a fost prins în fapt, în pat cu o altă persoană, nu faceți circ, adunați-vă gândurile, luați telefonul și fotografiați scena, eventual chemați și un martor, ca să aveți dovada infidelității. Ce este al dumneavoastră, va rămâne al dumneavoastră în orice situație. Ce nu este, va pleca oricum, așa că lăsați-l să plece, dacă asta dorește.

De ce nu este bine să faceți presupuneri? Pentru că astfel creați un stres în plus, puteți rata oportunități și crea noi obstacole. Marele pericol constă în faptul că se pot lua decizii pripite în baza unor presupuneri eronate. Vă amintiți filmul “Nea Mărin miliardar?” Sunt sigură că da și mi-am amintit (spre exemplicare) la neînfricata Veta Juvete, interpretată magistral de regretata actrița Draga Olteanu-Matei. Presupunând că Mărin al ei dansează în barul hotelului cu o tânăra, s-a repezit lovind în stânga și în dreapta cu papornița, până când a ajuns la ei și a păruit-o zdravăn întrebând “Cine-i roaiba asta, Mărine?”. În realitate, presupusa amantă era tocmai fiica milionarului american Mister Juvet (interpretat spectaculos de Amza Pelea în dublu rol) și pentru care se finalizase tranzacția în schimbul eliberării.

În concluzie, a întreba poate fi mai bine decât a vă crea propria “poveste”. Dacă suspectați ceva, întrebați. Dacă nu ați clarificat, cercetați și apoi demonstrați cele întâmplate. Nu întreprindeți nimic semnificativ pe baza unor presupuneri!
Întrebările la obiect pot completa o situație neclară. Bine țintite vă pot scuti de multe nopți nedormite, de lacrimi amare, de reproșuri spuse la nervi și greu de iertat. Întrebarea este o simplă interogare, presupunerea o posibilitate, ambele fiind strâns legate de propria existență. Când le utilizați priviți în interiorul dumneavoastră și mai puțin în exterior. Cred că este singura modalitate de a gestiona, cu succes, orice situație… chiar dacă este mai puțin plăcută.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici