Vă este cunoscută expresia „Îţi spun numai ţie, dar să nu mai spui la nimeni”? Sunt convinsă că da, deoarece este imposibil să nu fi întâlnit şi astfel de interlocutori. Aţi observat cum bat uşor pe spate pe cei dispuşi să-i asculte şi cât de mult le place gestul de a face cu degetele semnul unui fermoar care se închide în dreptul buzelor? Eu am observat şi chiar mi-am propus să-i studiez mai atent pe cei care au făcut din bârfa o modalitate de a-şi goli gunoiul sufletului. Să lămurim câteva aspecte:
– este bârfă când se vorbeşte de rău o persoană în absenţa ei; când se vorbeşte de bine, este laudă;
– cei care umblă cu bârfe sunt persoane care vorbesc numai pe la spate şi nu în faţă… motivul este că le este frică să se confrunte cu cineva;
– cine bârfeşte nu poate fi o persoană de încredere; cum să construieşti o relaţie (de orice natură) sau o colaborare, cu o astfel de persoană?

Pentru mine, a studia nu înseamnă doar o simplă observare, ci şi documentare. Încercând să mă documentez în legătură cu acest subiect, am descoperit o concluzie (scrisă) care m-a cucerit: „Gura bârfitorului este ca o gură de canal: prin ea se scurg numai mizerii”. Autorul acesteia este d-nul George Budoi. Cred că este atât de potrivită realităţii în care trăim, încât autorul ar trebui premiat, nu numai citat.

Religia creştină consideră bârfa un păcat. Este o poruncă a lui Dumnezeu „Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău”, iar în Biblie este precizat, cât se poate de clar: „Cine răspândeşte bârfelile este un nebun”. Chiar şi Mântuitorul Christos a spus: „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?”.
O exemplificare deosebit de sugestivă a păcatului făcut prin bârfă, se poate urmări în filmul „Doubt” („Îndoiala”), film realizat în 2008, apreciat şi premiat de mai multe ori. Predica despre bârfă este memorabilă. La slujbă, preotul a povestit enoriaşilor despre o femeie care bârfea cu o prietenă, despre o altă persoană, pe care abia o cunoştea. În noaptea respectivă bârfitoarea a avut un vis. O mână a apărut deasupra ei şi a arătat-o cu degetul. Un sentiment de vinovăţie a copleşit-o şi a doua zi s-a dus să se spovedească. L-a găsit pe preotul paroh şi i-a povestit visul.

„- E bârfa un păcat? Era mâna lui Dumnezeu care mă arătă cu degetul? Ar trebui să cer iertarea păcatelor? Părinte, spune-mi, am făcut ceva rău?” l-a întrebat păcătoasă pe părinte.
„- Da, ai împrăştiat mărturii mincinoase asupra aproapelui tău, ţi-ai bătut joc de reputaţia sa, şi ar trebui să fii profund ruşinată!” a răspuns preotul.
Femeia a cerut iertarea păcatelor.
„- Nu aşa repede!” a spus părintele.
„- Vreau să te duci acasă, să iei o pernă, să te urci pe acoperiş, să o tăi cu un cuţit şi apoi să te întorci la mine!”
Femeia s-a dus acasă, a luat o pernă, s-a urcat pe acoperiş şi a înfipt cuţitul în pernă, după care s-a întors la preot.
„- Ai tăiat perna cu cuţitul?” a întrebat-o.
„- Da, părinte.”
„- Şi care a fost rezultatul?”
„- Fulgi” a spus ea.
„- Fulgi?” a repetat el.
„- Fulgi peste tot, părinte.”
„- Acum vreau să te duci înapoi şi să aduni toţi fulgii care au fost luaţi de
Vânt.”
„- Bine dar asta nu se poate, nu ştiu unde s-au dus. Vântul i-a împrăştiat
peste tot.”
Atunci părintele i-a spus “Ei bine, asta e bârfa!”

Morală ar fi următoarea: bârfa este un lucru asupra căruia nu poţi avea control.
Referitor la bârfă s-au scris multe rânduri, s-au dat replici, s-au emis concluzii, multe dintre ele rămânând celebre. De exemplu, se spune ca Napoleon Bonaparte ar fi concluzionat, analizându-şi atent supuşii, că „Cine linguşeşte în faţă, bârfeşte în spate”; că regretatul Elvis Presley ar fi transmis celor care-l invidiau că „Bârfa este o vorbă mică în minţi mici”; iar George Harrison ar fi afirmat despre bârfă că nu este altceva decât „radioul diavolului”.

Legat de subiectul „Bârfă şi minciuna” eu am ales o poveste; dacă vă interesează, vă invit să mă urmăriţi…
A fost odată ca niciodată, două surori pe nume Bârfă şi Minciună. Cei care le cunoasteau aveau păreri împărţite. Unii le vedeau interesante, frumoase, bune de invitat la casa omului, alţii le vedeau urâte, nesuferite şi le evitau din răsputeri. De muncit nu muncea niciuna. Mergeau din casă în casă, din localitate în localitate, pe orice vreme şi în orice împrejurare. Aveau un trai uşor, viaţa le era îmbelşugată şi călătoreau permanent. Erau nedespărţite. Puterea lor creştea proporţional cu numărul invitaţiilor pe care le primeau. Auzind despre succesul lor, un împărat, gelos pe faima care o dobândiseră, le-a invitat la palat să le cunoască. În schimbul a numeroase daruri şi promisiuni, le-a cerut să-l instruiască încât să poată bârfi şi minţi pe oricine şi oricând, fără a avea vreo remuşcare. Încântate de daruri, dar şi de promisiuni, cele două surori au început să-l înveţe. Lecţiile se prindeau repede, deoarece se „prindeau” pe o temelie solidă: răutatea celui care le primea. În scurt timp, nu au mai avut ce să-l înveţe şi au vrut să plece. Nu li s-a permis. De frică să nu mai instruiască şi pe alţii, împăratul le-a închis într-un turn. Greşeala a fost că le-a închis în aceeaşi încăpere. Bârfind şi minţind, au determinat gărzile care le păzeau să le elibereze. Au ridicat poporul împotriva celui care le închisese şi l-au dus la pierzanie. De atunci tot hoinăresc prin lume, căutându-şi noi adepţi, pretizand că răspândesc numai adevărul, făcând că tocmai cei care sapă groapa altuia, să cadă singuri în ea…

Din fericire, bârfitorii sunt uşor de identificat. Vorbesc de rău pe toţi: duşmani, prieteni, rude, nu-i iartă nici pe cei morţi. Invocă tot felul de motive, majoritatea neadevărate, însă psihologii practicieni au stabilit că adevăratele lor motive ar fi: răutatea, căutarea unor prieteni/aliaţi, căutarea unor noi idei, reducerea tensiunilor nervoase, necesitatea descoperirii unor validări. Pe mine m-a impresionat ceea ce a spus, într-o emisiune, d-nul dr. psihiatru Cristian Andrei „Bărbaţii care nu au nicio şansă în faţa unei femei, o bârfesc”.
Cum să evitaţi bârfa? Evitaţi bârfitorii pentru a nu intra în certuri inutile; când interlocutorul bârfeşte, stopaţi discuţia; când aveţi ceva de spus, discutaţi faţă în faţă şi nu transmiteţi nimic prin cei dispuşi a funcţiona pe post de „curele de transmisie”; fiţi cât mai discreţi în ceea ce priveşte viaţa personală dar şi cea profesională… cu cât lumea ştie mai puţine lucruri despre dumneavoastră, cu atât şansele de a fi bârfiţi se diminuează.
Despre bârfă şi minciună s-ar mai putea adăuga multe. Partea rea este că nu-i puteţi împiedica pe alţii să vă bârfească şi nici să încerce a vă ştirbi reputaţia.
Partea bună este că bârfa vă poate ajuta să descoperiţi cine vă este prieten şi cine nu.
Orice s-ar întâmpla nu trebuie să uitaţi că Bârfă şi Minciuna sunt surori. Una se sprijină pe cealaltă şi sunt de nedespărţit. Având în vedere cele povestite, vă recomand să trăiţi cu discreţie evitându-le, atât cât puteţi… compania.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici