Semnificaţia termenului “a încuraja” este binecunoscută. Toată lumea ştie că înseamnă “a da curaj, a înbărbăta, a spijini, a stimula”.
Nu cred că există vreo persoană, copil sau adult, care la un moment dat, să nu fi avut nevoie de o încurajare. Cu toate astea, deseori, nevoia de încurajare este percepută ca un semn de slăbiciune pre-existent, nicidecum provocat de ceva sau cineva. Din păcate, se pot face greşeli foarte grave, care pot afecta vieţi şi nu într-un sens pozitiv.
Din punctul meu de vedere, cea mai impresionantă exemplificare a rolului pe care-l pot avea încurajările (bine plasate în existenţa cuiva) este memorabilul film american “Forrest Gump”, film lansat pe marile ecrane în anul 1994 şi distins cu 6 premii Oscar.
“Eşti la fel ca toţi ceilalţi, nu eşti diferit!” (“You are the same as everybody else, you are not different!”) este excepţională încurajare a unei mame singure, care a făcut din fiul său (căruia i se spunea de cunoscuţi că “nu este normal” datorită handicapului pe care îl avea) o veritabilă personalitate a contemporanilor săi, dând o subtilă lecţie tuturor celor care l-au desconsiderat şi decurajat.
Recent, am întâlnit o mamă care şi-a adus copilul la consiliere psihologică, îngrozită de faptul că acesta are o nevoie permanentă de încurajări pentru a duce ceva la bun sfârşit. Foarte repede am descoperit că problema era dânsa şi nu copilul. Diplomaţia învăţată de la bunica mea, care a fost un pedagog de excepţie, m-a oprit să i-o spun în mod direct. Am trecut la exemplificări.
Am comparat copilul cu o floare şi i-am arătat cum una dintre florile mele, mult mai fragile decât celelalte, are nevoie de o micuţă atelă pentru a se dezvolta frumos. Am insistat asupra ideii că pe post de “atelă”, în lumea oamenilor, poate fi şi o încurajare la fel de bine… plasată. Mi-a tăiat-o scurt: “Copilul e copil şi floarea e floare!”.
Nu m-am descurajat. Citisem în urmă cu câteva zile ca “În fiecare femeie poate trăi un înger, un demon, o înţeleaptă, o prinţesă, dar şi o scorpie; ceea ce trezeşti, aceea vei primi.” Ce am făcut? Am acţionat, nu am reacţionat şi am continuat “asaltul” exemplificărilor pentru a clarifica ce era de clarificat.
I-am recomandat vizionarea filmului “Forrest Gump”, încercând să-i expun, pe scurt, subiectul pe care acest film îl abordează.
Mi-a dat o replică mai tăioasă decât prima: “Mie nu-mi plac filmele!”.
Nici aşa nu m-am descurajat. Am privit-o cu curaj în ochi şi am făcut o nouă încercare
“- Ce spuneţi de o poveste despre puterea unei încurajări?”
Privirea i s-a mai luminat şi a încuviinţat, dând uşor din cap.

Se spune că un pictor faimos, la e expoziţie, a fost abordat de un bărbat mult mai în vârstă decât el, care l-a rugat să privească câteva schiţe şi să-i spună dacă anunţau un posibil talent al celui care le executase. Privindu-le cu mare atenţie, pictorul şi-a dat seama că acele schiţe nu aveau o valoare deosebită, dar fiind un om tare bun, educat şi foarte diplomat, a spus , cu mare părere de rău, că schiţele prezentate au o valoare redusă. Bărbatul s-a întristat, dar l-a rugat insistent să mai privească şi un alt set de schiţe. La vederea celui de-al doilea set de desene, pictorul a fost entuziasmat de talentul pe care-l sugerau şi şi-a manifestat dorinţa de a-l cunoaşte şi de a-l spijini pe cel care le executase.
“- Cine este acest artist, e cumva elevul dumneavoastră?”
“- Nu, sunt eu cel de acum 30 de ani. Dacă aş fi auzit atunci cuvintele dumneavoastră, viaţa mea ar fi fost altfel…Am fost descurajat permanent de părinţi şi am renunţat la ceea ce îmi doream cel mai mult…”

Interlocutoarea mea a rămas fără replică. Şi-a scos batista din geantă şi a început să plângă zgomotos. Lacrimile sale m-am condus la concluzia, că se confruntase, cândva, cu o asemenea situaţie. Când s-a mai liniştit, mi-a povestit că, în copilărie, fusese asemeni fiului său. Acum tare îi era necaz că fiul semăna ei (şi nu soţului) şi încerca să-i “corecteze” marea “slăbiciune” cu ajutorul unui psiholog. Povestea mea reactivase o veche suferinţă dar şi o întâmplare similară petrecută în urmă cu exact 30 de ani. Îşi dorise enorm să devină pictoriţă, avusese nevoie de încurajări, dar şi de un sprijin financiar. Nu primise, iar părinţii săi o descurajaseră continuu. Renunţase, alegându-şi o profesie care o făcea extrem de nefericită şi plină de frustrări. A plecat, mulţumindu-mi respectuos pentru “lecţie”.
Pe la miezul nopţii am primit un lung sms pe telefonul mobil. Mă anunţă că tocmai vizionase filmul “Forrest Gump” şi îmi mulţumea. Înţelesese perfect cât de importante pot fi încurajările în viaţa propriului copil.
I-am răspuns “Cu plăcere”, dar nu numai din politeţe. M-a bucurat foarte mult că am fost, în sfârşit, înţeleasă şi că am reuşit să o ajut, acţionând doar prin exemplificare.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici